„Inimi cicatrizate“, regizat de Radu Jude, este o adaptare liberă după opera literară a lui M. Blecher. Filmul a intrat în cinematografe vineri, 18 noiembrie. Acțiunea are loc în anul 1937 când Emanuel, un tânăr de douăzeci de ani, bolnav de tuberculoză osoasă, se internează într-un sanatoriu de pe malul mării.
Există o scenă în filmul lui Radu Jude în care personajele, încorsetate în ghipsuri, dau o mică petrecere. Citesc fragmente din ziarele anilor ’30 ca și când le-ar aclama, îl imită cu patos pe Hitler, dansează stângaci în proteze ortopedice. Scriitorul M. Blecher ar fi numit scena „o reprezentație factice și tristă“, în contrast cu decorul în care se desfășoară – un salon într-un sanatoriu. Sintagma este luată din „Întâmplări în irealitatea imediată“ și citatul integral sună așa: „Impresia de spectacular mă însoțea pretutindeni cu sentimentul că totul evoluează în mijlocul unei reprezentații factice și triste“.
Referințele la carnaval, bâlciuri, cinema, comedii ori actori, la spectacular în general sunt des întâlnite în textele lui Blecher, începând cu „Întâmplări în irealitatea imediată“, până la „Inimi cicatrizate“ și „Vizuina luminată“. În „Viziuna luminată“ („Jurnal de sanatoriu“), de exemplu, bolnavii organizează o serată cu măști în care se costumează în marchize, clovni, arlechini, turci cu șalvari, arabi. Ochiul scriitorului-narator este ca o cameră care înregistrează imagini. Singura care „scapă“ spectacolului, care nu are nevoie de artificii vestimentare sau de machiaj, este o călugăriță. Îmbrăcat în arlechin, scriitorul-narator o vizitează și este impresionat de aerul ei teatral fără a-și fi aplicat nici un fard: nări roz, ten îmbujorat de febră, ochi verzi, păr negru cu străluciri albastre. Boala, în ultimul ei stadiu, îi dă acest chip de păpușă, de mască, de obiect într-un panopticum cu figuri de ceară: „Toată realitatea contribuie câteodată la romantismul și propria ei falsificare până la artificialitate. Este una din resursele imensei ei diversități“, scrie Blecher. Nu-i plânge și nu-și plânge de milă, notează doar printr-o observație filmică latura artificială a realității.
Revenind la filmul „Inimi Cicatrizate“, imediat după proiecția pentru presă la care au fost invitați Ada Solomon (producător), Radu Jude și actorii Lucian Teodor Rus, Ilinca Hărnuţ și Ivana Mladenovic (Ivana Mladenovic este la prima ei experiență de actor), un spectator din sală l-a întrebat pe regizor de ce a simțit nevoia ca mai toate personajele să teatralizeze și a inclus printre exemple și scena cu petrecerea. „Așa este oare imaginea noastră despre anii ’30, un fel de prelungire, o continuă voce a lui Jean Moscopol, pițigăiată și teatrală?“, a fost curiozitatea lui.
„Din punctul meu de vedere, nu este neapărat un element teatral obligatoriu. Eu pot să am o conversaţie şi să imit pe cineva, să joc, lucru care se şi întâmplă în viața de zi cu zi – când spun oamenii bancuri, teatralizează, cum spuneţi dumneavoastră. În nici un caz nu ţine de o perspectivă a interbelicului, ci de, cum spuneam mai înainte, dorinţa de a artificializa puţin, există şi foarte multă literatură în dialoguri, care nu a fost adaptată tot timpul aşa încât replicile să sune natural, cum se spune, sau naturalist. Asta pe de o parte. În al doilea rând poate e lipsa mea de gust faţă de lucruri. Nu am o explicaţie aşa adâncă să vă ofer“, a răspuns Radu Jude.
Ce presupune dorința de a artificializa puțin din punctul lui de vedere? Facerea propriu-zisă a filmului, aducerea în prezent a unei actualități îndepărtate, folosirea unor elemente pentru a sugera o realitate trecută apelând la diverse trucuri, mijloace: muzica – „de muzeu“, i-a spus regizorul -, arhiva de fotografii pusă la dispoziție de Vladimir Pană, fiul lui Sașa Pană, cu care Blecher a corespondat intens, replicile inspirate din reclamele timpului, costumele, machiajul, recuzita adaptată anilor ’30, inclusiv mediului în care are loc acțiunea, spitalul de pe malul Mării Negre. Și mai ales tehnica de montaj – imaginile sunt proiectate pe marele ecran ca niște diapozitive.
În momentul în care cineva face un film contemporan, să zic aşa, şi iese cu camera pe stradă, într-un apartament, într-un parc, lucrurile sunt foarte complicate din punct de vedere teoretic apropo de reprezentarea realului, dar mai puţin complicate decât atunci când cineva face un film în care elementele alea sunt construite toate sau făcute în aşa fel încât să semene cu un trecut al cărui acces ne este mediat doar prin alte forme de reprezentare, fie că vorbim despre fotografii, texte, sunete. (…) E foarte necinstit, mi se pare, să pretinzi că reconstituirea unei părţi din trecut e unu la unu, că exact aşa a fost, şi cred că trebuie să-i dai spectatorului nişte hint-uri că ceea ce vede e foarte…, e pus în scenă sută la sută. Adică până şi obiectele de recuzită sau paturile au fost confecţionate, toate. (Radu Jude)
Artificializarea, ca parte din facerea lungmetrajului, ține și de relația privitorului din sala de cinema cu povestea în sine. Apropo de cinematograf, M. Blecher îl descria ca pe „un univers spectacular şi decorativ, în care viaţa e jucată fals şi ornamental“ („Întâmplări în irealitatea imediată“). Relația dintre privitor și întâmplările proiectate pe ecran nu este una obișnuită, clasică (așa cum e în „Cea mai fericită fată din lume“, „Aferim!“ sau „Lampa cu căciulă“) – cadrele sunt întrerupte cu fragmente din textele scriitorului. Motivația regizorului a fost 1. dorința de a omagia literatura lui Blecher și 2. întreruperea imersiunii spectatorului în lumea filmului:
(…) în pactul dintre cel care face filmul şi spectator apare dorinţa amândurora ca spectatorul să intre în lumea filmului şi să se piardă acolo, să uite de el, şi-atunci eu mi-am dorit să întrerup din când în când fluxul ăsta al posibilităţii spectatorului de a se imersa în lumea filmului. Puritatea limbajului cinematografic mă preocupă din ce în ce mai puţin, amestecul îmi place tot mai mult. (Radu Jude)
Cum și-au asumat actorii această realitate prelucrată, cum au intrat în pielea artificialului? Lucian Teodor Rus s-a pregătit pentru rol citind și recitind opera lui Blecher, s-a informat despre boala de care suferă Emanuel și s-a consultat cu doctorul Dinu Antonescu. „Am încercat să conștientizez ce perspective capeți asupra existenței în situația respectivă. Am alergat, am învățat să gătesc (în încercarea de a arăta tuberculoz, am dat jos câteva kile), am încercat să mă iau în serios, am încercat să nu mă iau în serios“, a declarat el într-un interviu pentru dinfilme.ro. Pentru Ivana Mladenovic, cea care o interpretează pe Solange, iubita lui Emanuel, filmările au fost un experiment. Regizor şi scenarist, Ivana Mladenovic s-a aflat la prima ei experienţă în faţa unei camere de filmat: „(…) m-am luptat, cred că m-am luptat să mă las regizată de cineva – cât de ok era să las din personalitatea mea, cât nu era ok ş.a.m.d. A fost un experiment pentru mine, dar mi-a plăcut“. Iar Ilinca Hărnuţ și-a tratat personajul (Isa) în totalitatea lui: un personaj alcătuit din ghips, gutieră, oglinzi (obiectul care mediază realitatea, prin care vede, așezată orizontal, ce se întâmplă în jur). „E ca în Iron Man, compus din toate elementele care-l fac să fie Iron Man“, a explicat actrița în timpul aceleiași conferințe de presă.
Ce rămâne autentic în „Inimi cicatrizate“? Ce poate fi numit real în raport cu starea de fapt din sanatoriu? Atitudinea și comportamentul brancardierului. Îi dă viață Marius Damian („Afacerea Est“, „Minte-mă frumos în Centrul Vechi“), și el singur pare să înțeleagă adevărul profund din mediul în care lucrează. Este lângă Emanuel de la început până la sfârșit, nu epatează, vorbește puțin, ajută în momente-cheie, pune lucrurile pe roate așa cum pune în mișcare gutierele, este uman și facilitează mici evadări, empatizează cu trăirile cele mai adânci ale pacienților, trăiri care nu au nimic de-a face cu maladia, nici cu imobilizarea la pat. Ci cu atașamentul lor față de viață.
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos