„Jurnalul unei cameriste“: călătorie în Valea Plângerii

„Jurnalul unei cameriste“ intră în cinematografele de la noi vineri, 20 noiembrie.

Regizat de Radu Jude, Jurnalul unei cameriste a fost prezentat la Cannes în secțiunea Quinzaine des Cinéastes și a avut premiera națională la TIFF 2026. De vineri, 20 noiembrie, filmul intră oficial și în cinematografele de la noi.

Considerat de presa internațională unul dintre cele mai tandre și umane proiecte ale regizorului, Jurnalul unei cameriste este o adaptare liberă după romanul lui Octave Mirbeau, fiind plasat în contextul migrației românești contemporane.

Migrația, sărăcia, raportul de forțe Est-Vest, relația teatru-literatură-cinema sunt, conform Cinemagia, principalele teme abordate în lungmetrajul lui Radu Jude. În umbra lor, însă, se mai conturează cu evidentă încăpățânare o altă temă: dorul. Și nu există mod mai inspirat de a-i da glas și consistență emoțională decât prin integrarea în film a unuia dintre cele mai frumoase basme din literatura română, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, „povestea“ pe care Gianina, protagonista întâmplărilor, alege să i-o spună băiețelului de care are grijă în Bordeaux, acolo unde este plecată să facă menaj și baby-sitting la o familie mai înstărită. Gianina, și ea mamă, numără zilele până la întoarcerea în țară, de Crăciun, pentru a o revedea pe fetița ei lăsată acasă cu bunica.

Așa cum Făt-Frumos, din basmul amintit, ajunge să cunoască dorul odată ajuns în Valea Plângerii, reamintindu-ni-se astfel esența lui de om supus unui destin, și nu de personaj creat în virtutea unei utopii, Gianina luptă la rândul ei cu această stare inerentă odată plecată departe de copilul ei.

Dacă în varianta literară, dorul este redat prin cuvinte din semantica tristeții și a nostalgiei, în varianta de pe marele ecran, el se traduce prin cuvinte mai puțin cosmetizate – cel mai probabil, înjurăturile, cuvintele răutăcioase la adresa familiei de francezi, inclusiv a copilului acesteia, sunt felul Gianinei (și nu doar al ei, și al fețitei sale, cu care vorbește video, pe whatsapp) de a se „descurca“ la distanță cu absența celor dragi.

Radu Jude combină realismul crud cu teatrul absurd și comentariile sociale cu umorul negru. Cadrele din casa familiei franceze alternează cu cele de punere în scenă a romanului lui Octave Mirbeau – Gianina este menajeră și, în timpul liber, actriță amatoare. Ironia, demitizarea și satira construiesc, treptat, un discurs despre raporturile de putere și inegalități de clasă.

La fel ca în Valea Plângerii, Radu Jude surprinde o lume dominată de suferință, inegalități și alienare socială, demascând, prin arta filmului, nedreptățile și contradicțiile societății. Filmul este cel care, prin forța lui vizuală, ne trage o palmă peste față – ca Moartea din povestea lui Ispirescu – și ne obligă să privim direct realitățile pe care, de cele mai multe ori, preferăm să le ignorăm.