„Dolor y gloria“, fermecător

Personal, uman şi cu un Antonio Banderas vulnerabil, altfel decât îl ştim, filmul „Dolor y gloria“/ „Durere și glorie“ este una dintre premierele toamnei care nu trebuie ratată.

Pedro Almodóvar declara la un moment dat că toate filmele lui au o dimensiune autobiografică, că el, ca om, se află în spatele a tot ceea ce se întâmplă şi se spune în ele, dar că nu vorbeşte niciodată despre el la persoana întâi. „Ceva din mine – probabil o lipsă de încredere în exhibiţionismul ieftin – mă opreşte să dau o nuanţă prea autobiografică proiectelor mele“, precizează regizorul.

Filmul „Dolor y gloria“, deşi are un puternic caracter autobiografic (comparativ cu alte filme ale sale) şi reconstituie, introspectiv, diferite etape din viața cineastului, iar Antonio Banderas, actorul care îl interpretează pe Salvador Mallo (un alter ego ficţional al lui Almodóvar), nu se sfieşte să folosească persoana întâi singular :), nu riscă să fie în nici un caz de un exhibiţionism ieftin. Dimpotrivă, e un film fermecător, nostalgic, meditativ, cu aceeaşi patină caldă şi vie a culorii, cu care ne-a obişnuit regizorul, şi cu o poveste nu doar personală, ci şi foarte umană. De altfel, „personal“ este şi cuvântul preferat cu care regizorul şi-a descris filmul.

Întrebat, de exemplu, dacă „Dolor y gloria“ este despre el, Almodóvar a spus că „Dolor y gloria“ are de-a face cu el şi că, intim, îi este cel mai apropiat. „Să spunem doar că toate locurile şi toate situaţiile îmi sunt familiare, dar nu am trecut explicit prin ele. Lucrurile principale sunt inspirate din viaţa mea sau din viaţa cuiva foarte apropiat mie. Iar când spun viaţa mea, mă refer la familie, la amintirile fratelui meu, ale surorii mele sau ceva ce am auzit. Sau amintirile prietenilor mei. Le-am făcut pe toate ale mele“. (sursă: slate.com)

SINOPSIS. „Dolor y gloria“ pune cap la cap o serie de întâmplări prin care a trecut Salvador Mallo (Antonio Banderas), regizor de film aflat acum într-un declin fizic. Unele dintre ele sunt flash-uri din copilărie, altele mai recente: anii ’60, când a emigrat împreună cu părinţii într-un sat din Valencia în căutarea unei vieţi mai bune, prima dorinţă, prima iubire, prima despărţire etc. Scrisul, ca unică terapie pentru a uita ce se poate uita, descoperirea timpurie a cinemaului şi senzaţia infinită de vid pe care i-o dă incapacitatea de a mai face filme (din cauza durerilor fizice) se împletesc cu rememorările faptelor, cu prezentul, cu nevoia de a povesti trecutul pentru a regăsi impulsul creator, scânteia, inspiraţia care-i dă sens vieţii. „Dolor y gloria“ vorbeşte despre creaţie şi despre dificultatea de a o separa de viaţa personală, de pasiunile care dau sens şi speranţă existenţei. Recuperându-și trecutul, Salvador simte nevoia urgentă de a-l povesti și, datorită acestei presiuni interioare, își va găsi salvarea.

„Dolor y gloria“ nu este doar personal, este şi un film universal. Declinul fizic al lui Salvador Mallo poate fi declinul oricărui muritor la vârsta adultă de „mijloc“ (chiar şi Banderas a recunoscut că s-a regăsit în scenariu!) – când trece printr-un blocaj psihic din cauza problemelor fizice, când îşi conştientizează limitele, când simte nevoia unui restart pentru a continua să facă ceea ce îi place, când zilele lui se pot reduce la un dosar medical. Iar lui Mallo, ceea ce îi place să facă sunt filmele. Pentru asta trăieşte, pentru asta are rost să trăiască. Să aducă lumii briza de vară prin filmele sale.

Explorându-şi trecutul, încercând să repare relaţii rupte, să înţeleagă tensiunile copilăriei – cu un tată mai mult absent, multe chipuri feminine în jur, cu o educaţia spartană primită la şcoala catolică – protagonistul se scufundă în propriul subconştient. Imaginea cu care se deschide filmul – Mallo băgat cu totul în apă, într-o poziţie de meditaţie – este o metaforă a călătoriei lui interioare. Chipul mamei este primul care îi apare în minte, declicul spre incursiunea lui în trecut. Va apărea mult timp după, iar Antonio Banderas, ca fiu, ca prieten, ca iubit, ca pacient, ca regizor, are abilitatea de a trece de la o partitură la alta, de la o stare la alta, firesc, natural, scoţând la lumină toate vulnerabilităţile personajului său, de unde şi latura umană a filmului „Dolor y gloria“.

Diferitele forme de expresie – pictura, muzica, monologurile, teatrul, referinţele la alte filme, la cărţi, literatură – de care se foloseşte Almodóvar, trecerile fine prin culoarele timpului, greutatea prezentului, tehnica mise en abîme compun o naraţiune elaborată, o poveste captivantă vizual şi prin conţinut.

„Dolor y gloria“ intră în cinematografe pe 18 octombrie. Filmul va rula şi la Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest.