„În pronunţare“: filmul, ca act pur de creație

Original, curat, proaspăt, „În pronunţare“ este mai mult decât o mostră de cinema îndrăzneţ, este o reevaluare a felului în care vedem filmul românesc, provocator prin atmosferă, imagine, structură, construire a personajelor.

„În pronunțare“/ „Yet to rule“ a avut premiera internaţională la Berlin, unde a fost selectat la „Woche der Kritik Berlin“/  „Berlin Critics’ Week“, un eveniment organizat de Asociația Criticilor de Film din Germania. În cinematografele româneşti, „În pronunțare“ va putea fi văzut începând cu 7 decembrie. Criticii au apreciat la lungmetrajul Mihaelei Popescu regia, modul inteligent în care a lucrat cu actorii şi atenţia pentru situaţii şi locuri. Au remarcat, de asemenea, şi aerul melancolic al filmului.

Mihaela Popescu nu pune în scenă o situaţie sau o poveste clasică, deşi s-ar putea extrage și coordonatele unui story convenţional – „În pronunţare“ este o dramă (suprarealistă) despre o femeie judecător, în vârstă de 40 de ani, cu un tată muribund, un mariaj în destrămare şi mai multe cazuri de rezolvat la tribunal. Mihaela Popescu îşi pune în scenă propria imaginaţie, filmul devenind un act pur de creaţie, artistic. Mai mult de-atât, este un act de creaţie interactiv, pentru că provoacă imaginaţia spectatorului. Primul detaliu vine din modul în care i se dă voce acestei drame și, implicit, din structura hibridă a personajului principal (compus de fapt din Andi și din K), prin lupta mocnită dintre Andi, „bestia“ din interiorul protagonistei, şi K, partea ei raţională.

În „Băiatul şi Bestia“, animația regizată de Mamoru Hosoda, oamenii sunt locuiţi, în piept, de găuri negre, „Întunericul“ le numeşte conducătorul din orașul Jutengai. Odată distruse aceste găuri, ei îşi vor descoperi adevărata lor putere/identitate. „Cine sunt eu?“, se întreabă Kyuta, eroul animației, şi nu doar el, de-a lungul întâmplărilor. Sunt om sau bestie? – vrea Kyuta, cu alte cuvinte, să afle. „În pronunțare“, sugerează și el un astfel de joc retoric, de drum spre găsirea unei identități. Cum poate K să fie atât de fermă și de neechivocă în discursurile de om al legii și atât de gânditoare și melancolică, în afara porților tribunalului? „Filmul propune o perspectivă filosofică, care pune sub semnul întrebării raportul de putere pe care se bazează actul justiției și modul în care îi vedem pe ceilalți și pe noi înșine“, a declarat Mihaela Popescu.

Andi este interpretat de Toma Cuzin, iar K, femeia judecător, de Dorotheea Petre. Andi nu vorbeşte, el doar există și este redus la mecanisme primare. Prima lui reprezentare în film îl aseamănă cu un animal de companie – în scena de deschidere, K îi pune o zgardă la gât şi, ţinându-l de lesă, îl duce în parc la alergat. Mai târziu, când are o ieșire violentă, este „îmblânzit“ prin muzică. Îl mai vedem pe Andi mâncând lacom, alinând un muribund (tot ca un patruped fidel) și satisfăcându-și instinctul sexual.

Dar Andi nu este doar atât, de unde și complexitatea interpretărilor pe marginea lui. Devine dublura lui K, egalul ei imaginar, așezat în scaunul de lângă judecător, și proiecție a fanteziilor. Sau bărbatul la care nu poate renunța. Oricare ar fi „metamorfoza“ sa, personajul apasă prin omniprezență – apare în majoritatea cadrelor alături de K sau în urma ei. E o umbră în carne și oase.

Construit pe premisele unor tensiuni – un tată muribund, un mariaj în destrămare, poveşti cu furturi şi violuri spuse de inculpați în sala de judecată -, filmul are, neaşteptat, un efect liniştitor, favorabil meditaţiei. La el contribuie: imaginile picturale (este utilizată prin filmare și tehnica punerii în abis, un element din decor se repetă la scară mică în interiorul aceluiași decor), folosirea culorii (există clar obscururi și un vizibil filtru verde peste imagine; ca o curiozitate sau simplă coincidență, verdele este și simbolul rațiunii, de la culoarea ochilor Minervei, zeiţa înţelepciunii şi a războiului drept la romani, dar și culoarea cea mai liniștitoare dintre toate), acalmia redată prin dialogurile reduse, muțenia lui Andi, plimbările solitare ale lui K, îngândurarea ei.

Explorarea Bucureștiului aduce și ea o perspectivă nouă. Construcții publice sau private, clădiri, unghiuri între imobile, coloane, coridoare, scări interioare, toate trec prin ochiul curios al camerei scoțând la lumină un oraș creionat prin detalii, atins de atmosfera suprarealistă. Mișcările panoramice ale aparatului de filmat din sala de tribunal dau senzația de curiozitate avidă, nevoia de a suprinde totul și de a nu lăsa nimic ascuns. Iar ferestrele înalte, din linii drepte sau arcuite, închise mereu, accentuează o stare de captivitate pe de o parte și, pe de altă parte, traduc geometria unui spațiu echilibrat, simetric (iată un alt detaliu artistic).

Finalul marchează ruptura de atmosfera ficțională din film. Este imprevizibil, ca imagine, conținut și gen abordat – irealitatea este înlocuită de realitatea cotidiană, personajul hibrid de persoane, drama suprarealistă de punctul de vedere documentarist, „filtrul verde“ șters. O alegere curajoasă, ce duce exercițiul imaginației mai departe și trimite discret spre celebra zicere a lui Picasso: „Tot ceea ce îți poți imagina este real“.