Despre idee și despre titlu, despre alergare ca pretext, așa cum e dansul în Și caii se împușcă, nu-i așa?, despre bucuria de a lucra în tandem la un film și despre multe altele am vorbit cu cei doi regizori ai documentarului „Apă şi talpă“, Mircea Gherase și Lucian Mircu.
„Apă şi talpă“ își face intrarea oficială în cinematografele de la noi vineri, 8 noiembrie. Până atunci, să aflăm mai multe lucruri despre acest documentar ambițios, direct de la regizorii lui:
Dinfilme.ro: Cum v-a venit ideea acestui documentar şi cum aţi reuşit să-i strângeţi pe toţi cei 9 participanți?
Mircea Gherase: Cu câteva luni înainte de inaugurarea Via Transilvanica, Tibi Ușeriu a vrut să alerge tot traseul, cei aproximativ 1400 km, dar s-a gândit să nu o facă singur, așa că a invitat alți opt alergători la startul de la Putna. Împreună au făcut, cum zice Tibi, o prietenească: o alergare lungă, care nu-i concurs, dar care are reguli, obiectivul pentru alergători fiind să ajungă la Drobeta Turnu Severin. Când am auzit prima dată ideea lui Tibi, am știut că ar putea să iasă un documentar fain: poți să petreci mai mult timp cu participanții (25 de zile a durat alergarea), să cunoști poveștile lor, să-i vezi bucurându-se de alergare, să-i vezi suferind. Și în plus, aveam un fir roșu pe care să mergem: Via Transilvanica. Cu Lucian Mircu am mai făcut un film documentar, Superhombre, și atunci când i-am propus să lucrăm împreună la acest film, n-am așteptat prea mult după răspunsul lui: a fost la fel de entuziasmat de idee ca mine.
Titlul poate fi și un bun rezumat pentru ceea ce fac ultramaratoniștii: se hidratează întruna și <<îi dau talpă>>. (Lucian Mircu)
Aţi avut şi alte opţiuni de titlu? De ce v-aţi oprit la „Apă şi talpă“, care a fost motivaţia?
Mircea Gherase: Ideea i-a venit lui Lucian. Nu pot să spun că am fost de la început atras de acest titlu, dar acum îl găsesc memorabil și în același timp sugestiv pentru ce este filmul.
Lucian Mircu: Da, plecasem la drum cu alt nume. Însă pe măsură ce am văzut și revăzut materialele filmate, s-a prins și de noi una dintre vorbele de duh pe care protagoniștii le tot repetau în alergare. Titlul poate fi și un bun rezumat pentru ceea ce fac ultramaratoniștii: se hidratează întruna și „îi dau talpă“.
Cum a fost toată munca asta de co-regie, v-aţi înţeles mereu, aţi avut aceeaşi viziune tot timpul? Care au fost provocările?
Mircea Gherase: Am râs mult când am început să lucrăm la montajul acestui film, dar mai apoi atmosfera a virat puțin spre tragic. Am intrat în criză de timp, la un moment dat am ajuns într-un punct mort cu filmul și situația părea cam fără ieșire. Colaborarea cu Letiția Ștefănescu ne-a scos de multe ori din impas, iar legat de colaborarea cu Lucian, ce-mi place foarte mult este că amândoi știm cât de mult să insistăm cu propriile idei. Nu-mi aduc aminte ca de-a lungul montajului, care a durat mai mult de șase luni de zile, să fi avut vreun moment tensionat. Pe teren lucrurile au stat puțin diferit :).
Lucian Mircu: Ar fi un pic ciudat, să nu zic plictisitor, să ne înțelegem tot timpul. Cred că tocmai de aici vine partea mai interesantă și creativă a tandemului nostru: cum armonizăm punctele de vedere aparent contradictorii pentru a nu ne îndepărta de viziunea comună cu care am pornit la drum. Într-adevăr, o viziune comună e necesară, altfel de ce ai începe o colaborare? Ajută și că, în general, ne interesează subiecte similare și, cum se zice, râdem la aceleași glume. Chiar s-a râs mult în faza de montaj. Nici nu cred ca am fi rezistat altfel celor 6 luni de muncă intensă la editare, cu ajutorul consistent al Letitiei Ștefănescu (editor), altă colaborare la care ținem.
E greu de explicat cum lucrăm împreună pentru că, adeseori, cele mai bune soluții sau căi de urmat nu le descopeream la birou, ci poate în alergările noastre săptămânale sau aruncând cu idei în timp ce povesteam despre alte filme. Și am povestit mult la filmul ăsta. Provocările au venit constant, de la început până la sfârșit, în fiecare etapă. Ne-am și certat într-o zi, în timpul celor patru săptămâni de filmare. A fost etapa cea mai lungă de alergare, de 82 de kilometri, din care am parcurs și noi vreo 50. Mircea alerga cu camera în brațe. Îl însoțeam în rol de microfonist, pentru sunet în priză directă. La capătul acelei zile, pe la ora 23, am ajuns și noi la capătul puterilor și al răbdării. Dar în felul acesta am căpătat o înțelegere mai profundă a experienței prin care treceau alergătorii. Avem totuși o colaborare bine rodată, la anul împlinește 10 ani. În 2015 am început filmările la primul nostru documentar împreună, Superhombre.
Dacă e să menționez un titlu aș zice: Și caii se împușcă, nu-i așa?, regizat de Sidney Pollack în 1969. Din copilărie am rămas impresionat de nebunia acelui maraton de dans în care participanții rămâneau sute de ore în picioare, mult dincolo de limitele pe care le considerăm rezonabile. Acolo m-a dus gândul când am auzit prima oară de ideea lui Tibi Ușeriu de a alerga zile în șir pe o distanță așa mare. (Lucian Mircu)
Aţi avut ca referinţă alte documentare, când aţi realizat „Apă şi talpă“, v-au influenţat alţi regizori sau alte documentare ori chiar filme cu subiect asemănător?
Mircea Gherase: Pentru mine, partea faină atunci când lucrez la un documentar e că încep să mă uit atent la tot felul de filme, nu neapărat documentare. Două titluri îmi vin în minte acum: Spre Nord (r. Mihai Mincan, imagine: George Chiper) – mi-a plăcut imaginea în acest film, îți crea senzația că ești acolo, cu personajul. Și apoi mai mi-a plăcut Dune, part two, în mod special coloana sonoră. În Apă și talpă am acordat și noi o importanță mai mare sunetului, am colaborat cu Octavian Horvath și Adrian Marian în acest sens, iar Filip Mureșan, sound designer-ul filmului, a făcut o treabă extraordinară cu ce a avut la dispoziție.
Lucian Mircu: Nu pot pune degetul pe o inspirație directă. Deși, sigur, ne atrage pe amândoi un anume fel de a face documentare. Pentru mine, punctul de referință central a fost experiența trăită pe Via Transilvanica alături de alergători. Mircea, de la un cap la altul al traseului – eu, mult mai puține zile, dar suficiente cât să înțeleg cum se simte. Intenția a fost să rămânem, pe cât posibil, loiali acelor impresii inițiale și să le închegăm într-o poveste coerentă. Dacă e să menționez un titlu aș zice: Și caii se împușcă, nu-i așa?, regizat de Sidney Pollack în 1969. Din copilărie am rămas impresionat de nebunia acelui maraton de dans în care participanții rămâneau sute de ore în picioare, mult dincolo de limitele pe care le considerăm rezonabile. Acolo m-a dus gândul când am auzit prima oară de ideea lui Tibi Ușeriu de a alerga zile în șir pe o distanță așa mare.
Dacă ar fi să chemați oamenii la cinema, să vadă acest documentar, ce le-ați spune?
Mircea Gherase: Le-aș spune că, de fapt, filmul nostru nu este numai despre performanța de a alerga aproape 1400 km, ci mai degrabă alergarea este un pretext pentru a ne descoperi țara și nu în ultimul rând pe noi înșine.
Lucian Mircu: Vă invităm să vedeți o altă față a României. Una în care munții și pădurile noastre sunt locuri magice, care ne pot da putere, ca în basme. Iar poveștile de viață ale celor celor nouă alergători au câte ceva în care ne putem toți regăsi. Și, sperăm noi, au și destul de mult umor.
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos