„Spre Nord“ marchează un moment important în cinemaul românesc, atât ca idee de realizare a unui thriller psihologic, cât și ca nume implicate în proiect.
Dintr-o eroare sau pur și simplu pentru că așa a vrut soarta să îi joace în corzi, doi tineri care vor să emigreze în America pe calea apei ajung pe nava greșită. Visul american începe cu pasul stâng, iar ceea ce ar fi trebuit să fie doar o călătorie clandestină se transformă într-un coșmar.
Filmul „Spre Nord“, debutul în lungmetraj al regizorului Mihai Mincan (care e și autorul scenariului), este inspirat din fapte reale – surprinde o parte a exodului uman de după 1990, din țările de est ale Europei, când mulți tineri au început să exploreze atunci <<visul american>>, cu riscul pierderii propriei vieți. Premiera internațională a avut loc în vara anului trecut, la Festivalul de la Veneția, unde a atras atenția criticilor de film în mod pozitiv. În cinematografele din România a intrat, oficial, pe 17 martie, prin urmare, poate fi văzut de publicul larg.
Filmul marchează un moment important în cinemaul românesc, atât ca idee/concept de realizare a unui thriller psihologic, cât și ca nume implicate în proiect – distribuția este internațională, coproducția este asigurată de 5 țări, din echipă fac parte și specialiști din afară, în film se vorbește în mai multe limbi. Sound design-ul, de exemplu, este semnat de Nicolas Becker, parte din echipa câștigătoare a Oscarului pentru „Cel mai bun sunet“, acordat filmului „Sound of Metal“ (2019) – despre cum viața unui toboșar este dată peste cap atunci când începe să-și piardă auzul.
Mai mult sau mai puțin simbolic, povestea celor doi tineri emigranți începe cu traversarea unui pod, în timp ce pasează de la unul la altul o doză goală de bere. Ambiția inocentă și curajul orb sunt singurele lor arme. Odată ce pășesc pe cargou, orice aspect ludic al întâmplărilor este părăsit. Armele, la rândul lor, se ascut, devin altele. Intrăm într-o nouă lume, și nu neapărat într-una minunată, ci una neașteptată, crudă și brută, redusă la o înfruntare de instincte primare pe fondul unei idei mai profunde, credința. Și motivată de o miză apăsătoare, supraviețuirea.
De fapt, cargoul este adevăratul pod din film, adevărata încercare, trecerea, un pod mai însemnat și mai bogat în semnificații decât destinația însăși. Dacă va fi trecut, destinația va fi bifată, visul marcat.
Când filipinezul Joel, marinar pe nava comercială, îl descoperă pe românul Dumitru (unul din cei doi pasageri clandestini), acesta își propune să îl salveze și îl ascunde, știind că riscă să fie aruncat peste bord de căpitan și ofițerii de pe vas dacă va fi găsit. Joel este bunul samaritean, principiile care îl conduc sunt conform învățăturilor sfinte, are o retorică religioasă, vorbește în parabole și încearcă să-i insufle și lui Dumitru spiritul credinței, Roagă-te!, îi spune. El știe mai bine de ce îi spune asta, a fost martorul unor întâmplări pe care e mai bine să le țină sub cheie. Aplecările mistice îi sunt accentuate și uneori duse spre bizar – camera urmărește mișcările gurii, strălucirea stranie a ochilor, cuvintele par îmbrăcate într-o haină de mister. Ca și când mesajul dorit să se transmită ar fi: Adevărurile, nu doar biblice, sunt de cele mai multe ori înfiorătoare.
Dar Joel, în ciuda extremelor sugerate de insistențele camerei de filmat, are aura lui. Este un personaj ofertant ca interpretare nu pentru că își asumă rolul de bun samaritean, ci pentru că își mărturisește incertitudinea. Un prieten își are scopul său, un diavol la fel. Între astea două, stă incertitudinea mea – spune el la un moment dat (citat aproximativ). Joel își are aura lui și pentru că reprezintă un personaj dinamic, care trece prin transformări marcante, care își pune întrebări și își recunoaște limitele. Și care ia decizii imprevizibile, condus de niște emoții primare. Actorul Soliman Cruz îl joacă excelent.
Credința, în cazul lui Dumitru, este folosită ca instrument de apărare, în sensul că acceptă viziunea religioasă a salvatorului său doar pentru a-și câștiga dreptul la viață. El continuă astfel, la un alt nivel, jocul început pe pod împreună cu prietenul lui. Acum jocul nu mai e inocent, ci psihologic, distracția este înlocuită cu lupta pentru supraviețuire, iar Dumitru a trecut examenul maturizării. Actorul Niko Becker îi dă „eroului“ său nuanțele necesare, însă, comparativ cu Dumitru, Joel rămâne forța centrifugă în film (în relația cu cel salvat, în relația cu superiorii sau cu colegii de echipă).
„Spre Nord“ este și un film solitar în contextul producțiilor actuale – pare mai puțin (chiar deloc) tributar promovării unor politici sau ideologii de grup. „Spre Nord“ ne spune o poveste într-un spațiu limitat (deși oceanul deschide o perspectivă infinită), ne ține cu sufletul la gură de la bun început și până la final, nu ne sufocă prin integrarea unor idei (fie ele religioase sau filozofice), nu e demonstrativ. „Spre Nord“ ne arată cum un vis construit de oameni poate fi transformat într-un coșmar cu oameni.
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos