Deși tema celei de-a 19-a ediții a Festivalului Animest a fost orașul, felul în care ideea de spațiu s-a declinat în titlurile din program este cel puțin provocator.
Spațiul ca ascunziș pentru singurătăți sau întâmplări magice, spațiul ca peisaj ale unor evenimente regăsibile în multe capitale ale lumii, spațiul ca mediu rece adus la viață prin prezența umană, oricum l-am privi, perspectivele pe care spațiul le deschide sunt extrem de ofertante.
„Memoir of a Snail“ (2024, Australia, r. Adam Elliot, lungmetraj): singurătatea ca o carapace
Aproape că nu există metaforă mai originală, în contextul poveştilor de la Animest, pentru ceea ce înseamnă spaţiul, decât cochilia unui melc. Un tip de „adăpost“ care înseamnă fragilitate, în pofida texturii calcaroase, şi izolare, în ciuda ideii de ascunziş sigur/ protector. Grace Pudel, protagonista din Memoir of a Snail (căreia îi dă voce Sarah Snook din celebrul serial Succesiunea!), devine o solitară în urma unor întâmplări deloc fericite, marcante încă din copilărie.
Însă Grace, în acelaşi timp, se autoizolează voit, transformându-se (metaforic), fără să vrea, în ceea ce obişnuieşte să colecţioneze pentru a umple golurile din viaţă: melci. Camera ei este un Templu al melcilor şi un templu-cochilie în care fetița devenită femeie îşi găseşte confortul. Odată ce va înţelege identificarea pe care singură și-a construit-o, va deveni şi liberă. Până la urmă, eliberarea dintr-un spaţiu îi dă şi acestuia din urmă propria autonomie şi-i deschide infinite posibilităţi de a se transforma.
„Overpass Graffiti“ și „There Goes the Neighbourhood“ sau misterele orașului în cele mai neașteptate declinări ale sale
„Overpass Graffiti“, un calup de 11 scurtmetraje, inclus în secţiunea „Urban Frames“, surprinde spaţiul în toată vastitatea şi diversitatea lui urbană – străzi, ziduri, parcuri, locuri pentru skating, aglomerație de mașini, neașteptate perspective ale unor faimoase destinații pariziene (cum e locul de sub Marele Arc – din animaţia omonimă -, din zona La Défense, unde își duce zilele un om al străzii), dar şi imagini dintr-un viitor îndepărtat, construit dintr-un tip de favele postapocaliptice (cum e în „Noiseman Sound Insect“ – 1997, Japonia, r. Kōji Morimoto). Oricum ar fi privit, locul acţiunii, în scurtmetrajele din „Overpass Graffiti“, este într-un continuu dinamism, intim şi strâns legat de viaţa din întâmplări. Și, nu de puține ori, complet insolit. Orașul ca un traseu, orașul ca o hartă a liniilor, dar mai ales ca o hartă a inimilor apare și în „There Goes the Neighbourhood“, un alt calup de scurtmetraje, alcătuit din 12 mini-producții animate, una mai delicioasă ca alta.
„There Goes the Neighbourhood“ propune perspective la fel de variate ca şi în „Overpass Graffiti“, de data asta, însă, mai centrate pe personaje (în sensul că sunt mai vizibile) și pe latura mai puțin văzută a unei construcții (cum ar fi interiorul unui bloc-turn și diversitatea de oameni care-l locuiesc – vezi „Skyscraper“ <Croația, 1981, r. Joško Marušić>). „There Goes the Neighbourhood“ aduce și umor în selecția de titluri („Skyscraper“ este adorabil și din acest punct de vedere!), și tot atât mister. Splendidul „City Paradise“, regizat de Gaëlle Denis (Franţa, 2004), este, de exemplu, o interpretare suprarealistă a ideii de adaptare, exprimată atât vizual (imagini picturale), cât și ca story (poveste fantastică) – o tânără japoneză, înotătoare, soseşte în Londra, unde încearcă să se familiarizeze cu noul mediu şi noua viaţă.
Lumea interioară, cu himerele sale şi-alte trăiri onirice se dizolvă într-un univers mai mare, un vis mai mare, cel al unui oraș ascuns, subteran, un tărâm la fel de frumos și delicat ca într-o stampă japoneză, un tărâm în care tânăra înotătoare alunecă la propriu, pentru că apa, în acest scurtmetraj este un element-cheie. „City Paradise“ se poate vedea pe pagina oficială a regizoarei – www.gaelledenis.com.
Tot o călătorie subterană este prezentată și în „The Girl with the Red Beret“ (2023, Canada, Janet Perlman), cu precizarea că sensul ei este cel comun, literal. Protagonista, un fel de Zazie dans le métro, călătorește de la o stație la alta și este martora mai multor întâmplări. Voiajul ei nu o poartă spre un oraș paradisiac, așa cum e cazul în „City Paradise“, ci spre o realitate regăsibilă în multe orașe în care există o rețea de metrou. Interesant este felul în care sunt forțate aici limitele spațiului – în stațiile de metrou nu doar se așteaptă, se derulează tot felul de scenete: un clovn face jonglerii, doi oameni vor să bage o canapea într-un vagon, un copil se trântește pe jos, alți copii își poartă schiurile și tot așa. Nu știm dacă la final eroina simte că a îmbătrânit, asemenea simpaticei Zazie, putem doar să intuim acest lucru după schimbările prin care trece mediul. Odată ieşită la suprafaţă, de undeva, apare în cadru un fluture, iarna s-a dus (anotimpul cu care se deschide animația), iar oamenii cântă în cor a pace şi bunăstare, lăsând loc primăverii. O metamorfoză bruscă a naturii, care a avut loc preț de o călătorie sub pământ, metamorfoză care poate însemna, bineînţeles, şi o maturizare a fetei cu beretă roşie.
„The most precious of cargoes“ (2024, Franţa, r. Michel Hazanavicius, lungmetraj): simplitatea, rafinamentul suprem
„Simplitatea este rafinamentul suprem“ – spunea Leonardo Da Vinci, și-atunci când te-ntâlnești cu ea, o recunoști așa cum recunoști căldura unui foc sau fascinația unei idei noi. Simplitatea, ca rafinament suprem, este sublim redată în lungmetrajul lui Michel Hazanavicius, „The most precious of cargoes“/ „La plus précieuse des marchandises“, tradusă în română, „Cea mai prețioasă marfă“. Spațiul are aici o solemnitate supremă, mare parte din poveste derulându-se într-o pădure. Deși rece, sobră și misterioasă, pădurea emană o solitudine nobilă, pentru că ea este învestită cu viață odată ce soția unui pădurar găsește un bebeluș aruncat în zăpadă, pe care îl ia și-l crește. Îl crește chiar aici, în căsuța sau mai curând în magazia neîncălzită, într-o peșteră și, rareori, în bucătăria încălzită. O poveste în nuanțe de sepia, cu o atenție sporită pentru detalii, tipică lui Hazanavicius (autorul splendidului „The Artist“, premiat cu Oscarul), un răsfăț vizual, o demonstrație aplicată a verdictului dat de Leonardo Da Vinci privind simplitatea.
„Ghost Cat Anzu“ (2024, Japonia – Franța, r. Yoko Kuno, Nobuhiro Yamashita, lungmetraj): locul întâmplărilor fermecate
Cei care au văzut „Anzu, pisica-fantomă“ s-au dus cu gândul, fără doar și poate, la „Fortune Favors Lady Nikuko“/ „Norocoasa doamnă Nikuko“ (2021, Japonia, r. Ayumu Watanabe) sau, dacă nu, obligatoriu la estetica și retorica lui Miyazaki. Avem o fetiță orfană de mamă, un voiaj spre un spațiu magic – destinația se numește „Iketerm, orașul verii“ -, o incursiune în inima pământului sau în lumea de dincolo, dar mai ales un animal-totem, protector, în cazul de față simpatica pisică Anzu. Anzu leagă distanțele, coordonatele de loc, este un fel de ghid în această aventură realist-fantastică. Iar faptul că este extrem de umanizată o face cu atât mai prietenoasă. Spațiul în sine devine foarte familiar datorită acestei feline foarte reală, deși se pretinde a fi fantomă, dar și altor personaje-surpriză din animație. Culorile electrizante ale peisajului urban și cromatica de basm ale celui rural desenează un loc perfect pentru întâmplări fermecate.
Foto deschidere: imagine din scurtmetrajul de animaţie „City Paradise“
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos