Soarele, dragostea și optimismul – anul acesta, mai mult ca în orice altă ediție Animest, sentimentele bune au condus principalele lungmetraje proiectate în Festival și este cu atât mai provocator de urmărit cum au reușit să iasă la lumină chiar și în filmele cu teme mai puțin optimiste.
Chiar dacă este greu de identificat optimismul într-o producție ca „Where is Anne Frank“/ „Unde este Anne Frank“ – în care sunt abordate subiecte apăsătoare (nazismul și practicile actuale de expulzare a imigranților) – imaginația și fantezia reușesc să construiască o retorică a speranței. Anne Frank își asociază jurnalul cu „cea mai bună prietenă“ și vede în posterele cu actori o armată de stele. Puterea imaginației – datorită căreia evadează din spațiul claustrofob al camerei unde stă ascunsă și din contextul amenințător de dincolo de pereți – ajunge să o copleșească până și pe sora ei, care devine geloasă pe această abilitate a Annei Frank.
În cunoscuta poveste a lui Icar, curajul și curiozitatea sunt duse la limite extreme – destinul lui, ca toate destinele din mitologie, urmează calea oracolelor. Finalul este oarecum prevestit de cuvintele reginei Pasiphae – „Văd lumina în ochii tăi. Nu te pierde în noapte“, îi spune ea lui Icar. Lumina este sinonimă cu soarele, iar apropierea de soare îl va duce pe legendarul personaj spre pierzanie. Însă, dincolo de știutul final al legendei, se mai întrevede ceva în animația „Icarus“, regizată de Carlo Vogele (coscenarist alături de Isabelle Andrivet): prietenia tandră și înduioșătoare dintre Icar și Minotaur, considerat un monstru, ascuns din acest motiv în măruntaiele palatului. Prietenia strălucește și pune în umbră fragmentele mai puțin vesele din lungmetraj.
Prietenia este diamant pur și în „Yaya e Lennie – The Walking Liberty“/ „Yaya și Lennie – Drumul spre libertate“. Acțiunea are loc într-o lume postapocaliptică, iar protagoniști sunt Yaya și Lennie, care se prezintă așa: „Noi suntem maimuțicile mătușii Claire, spiritul pădurii. Născute la apocalipsă. Defecți, visăm ce nu trebuie“. Sunt două firi diferite, Lennie, cu un ușor retard, care vorbește despre el la persoana a treia, naiv, dar onest și dedicat întru totul lui Lennie; iar Yaya, o minionă luptătoare și dezinvoltă, atașată și strâns legată de Lennie, în pofida replicilor directe și deloc părtinitoare.
În paralel cu legătura puternică dintre ei, se dezvoltă o nouă tendință de organizare socială, un soi de politică Modern Times (nu întâmplător apare și Charlie Chaplin în film) – control total (al acțiunilor, gândurilor, sentimentelor), muncă mecanică, robotizare, discursuri ce promovează falsul optimism.
Sunt oameni care privesc viața cu lejeritate, dispuși să îi iubească până și pe cei care greșesc, oameni care se bucură de lucruri mărunte, iar Nikuko este unul dintre ei. „Norocoasa doamnă Nikuko“/ „Fortune Favors Lady Nikuko“ este o explozie de veselie și bucurie, o animație al cărei final s-a lăsat cu aplauze prelungi în sala de proiecție.
Nikuko doarme și arată ca Totoro, nu știe ce vrea, nu o supără ploaia, dimpotrivă, o găsește perfectă pentru o vizită la Acvariu, știe să aducă alinare și împrăștie lumină prin felul de-a fi. În ciuda „insuportabilei ușurătăți“ a ființei, simpatica doamnă se va arăta, în final, de o sensibilitate ieșită din comun.
„Mind Game“ și „Ride Your Wave“, ambele regizate de Masaaki Yuasa, unul dintre principalii invitați ai Festivalului, au în comun viața după moarte (din perspective diferite: 1. a unui personaj care călătorește în Rai și încearcă să îndrepte ce a greșit în timpul vieții; 2. a altui personaj care, după ce se stinge, îi arată iubitei drumul visat și cum să îndeplinească ce și-a dorit). În amândouă animațiile, reiese clar intenția de a converti sentimentul dispariției (sau sentimentele pe care le generează dispariția cuiva) în ceva mai bun și mai luminos.
În Mind Game, de exemplu, într-un context sumbru și confuz, auzim replica „Țineți o lumină aprinsă în inimile voastre. Bucurați-vă, orice ar fi!“, iar în Ride Your Wave, „Deschide ochii și vezi totul într-o nouă lumină!“. Le diferențiază tonul și stilistica – primul lungmetraj este foarte dinamic, interactiv, trece de la un registru vizual la altul; al doilea, mai temperat, mai plin de culoare, mai concentrat pe poveste decât pe dinamica acțiunii.
În cazul Zelmei din „Aventura mea sentimentală cu căsătoria“/ „My Love Affair with Marriage“, optimismul se subînțelege din neîncetata și chiar încăpățânata luptă dusă pentru a găsi iubirea – iubirea potrivită conform propriilor trăiri. Zelma are de luptat între ceea ce i s-a spus de acasă, din familie, privind mariajul, și ceea ce i se întâmplă în realitate. Două scenarii diferite, care îi reconfigurează rețelele neuronale, stârnind reacții conflictuale în comportamentul ei. Protagonista realizează că cele două căsătorii eșuaseră pentru a o face, de fapt, fericită. Iar creierul ei nu se oprește niciodată din a-i dicta stările și adevăratele porniri, de care nu se poate dezice. Astfel că, animația este organizată, narativ, din întâmplările prin care trece Zelma și, în paralel, dintr-o serie de neuroexplicații, ingenios exprimate vizual.
„Sus capul, alungați tristețea/ Ce mai așteptați să fiți fericiți?!“ – ne încurajează subtitlul fermecătorului lungmetraj „Le petit Nicolas“/ „Micul Nicolas“. La fel ca în „Norocoasa doamnă Nikuko“, și aici suntem spectatorii unui regal al bucuriei și veseliei. Bunădispoziția este încurajată și de minunata muzică a compozitorului Ludovic Bourse, premiat în 2012 cu Oscarul pentru coloana sonoră a filmului The Artist. De la replici amuzante, până la imagini vesele și colorate, sentimentele pozitive sunt exploatate fără a da pe dinafară, sunt perfect echilibrate în animația care a deschis Animest-ul anul acesta.
În poveste este vorba, pe de o parte, de copilăria ghidușă a micului Nicolas, boacănele și aventurile specifice vârstei, și, pe de altă parte, de biografia celor doi creatori ai personajului Nicolas – ilustratorul Jean-Jacques Sempé și textierul René Goscinny. Înainte de a deveni ilustrator, Sempé își amuza prietenii cu desene (desenul era un fel de refugiu, iar copilăria tristă l-a determinat să creeze prin Nicolas, un personaj cu care ar fi vrut să se identifice, prin care să trăiască o copilărie fericită), iar René și-a dorit dintotdeauna o meserie amuzantă. Iată două detalii importante ce țin de discursul optimismului, așa cum reiese din filmul premiat cu Cristalul pentru cel mai bun lungmetraj, la Annecy 2022.
Foto deschidere: imagine din „Icarus“ (r. Carlo Vogele)
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos