Încă de la primul lui documentar, „Varză, cartofi şi alţi demoni“, Şerban Georgescu ne-a fermecat cu stilul lui de a povesti despre lucruri triste într-un mod amuzant. Parafrazându-l pe Bacovia, „O, neam trist, plin de umor“ ar putea descrie, în câteva cuvinte, „Jurnalul familiei Escu“.
Cine este Escu? „Anonimul, omul din rândul doi dintr-o imagine de arhivă, cu faţa uşor blurată“ sau tipul de personaj la care Şerban Georgescu s-a gândit că ar putea scrie istorie într-un film. Ideea documentarului a plecat de la propunerea de a face un film despre Centenar, pe care a redirecţionat-o apoi spre un proiect mai personal, subiectiv: „M-am întâlnit cu Liviu Tofan (n.r. producător), am stat de vorbă şi am ajuns la concluzia că o poveste a unei familii simple, a anonimului, a celui dintr-o poză de arhivă, în rândul doi, uşor blurat, ar fi mai interesantă“, a spus regizorul. Şi, pentru a nu fi acuzat că a uitat ceva din această lungă perioadă de o sută de ani, a ales să îl realizeze subiectiv, plecând de la propriul „-escu“, de la propria familie.
Pentru ilustrare, regizorul a folosit imagini din istoricul personal, pe care l-a extins şi l-a pus în contextele vremii, în funcţie de perioada acoperită. Arhiva de fotografii este completată cu o mulţime de alte ilustraţii, înregistrări audio-video, texte extrase din presa vremii, astfel că „Jurnalul familiei Escu“ depăşeşte graniţele subiectivismului şi se transformă într-o cronică de un veac a milioanelor de români, o călătorie în timp şi spaţiu, în care familia e puntea de legătură între momentele care i-au ţinut uniţi, dar care i-au şi dezbinat.
Informaţiile oferite de Ioana Pârvulescu, Mihaela Miroiu, Sorin Ioniță, Stelian Tănase, Theodor Paleologu şi Vintilă Mihăilescu dau miez documentarului şi sunt, prin modul lor de prezentare – prietenos, în nuanţe comice – o sursă bogată de amănunte de culise din cele mai variate domenii: gastronomie, modă, istorie, etimologie. Apropo de culise şi lucruri mai puţin ştiute, la proiecţia pentru presă, Sorin Ioniţă a spus: „Discuţiile cu Şerban şi filmarea în sine au fost partea scurtă din proiect, cel mai mult am muncit când mi-am scanat pozele familiei, pentru că nu aveam, şi nu ştiu cine are, dar asta e o ocazie să te apuci să le digitalizezi. Aşa că le-am adunat de peste tot, de unde le-am găsit, şi surpriza pentru mine a fost când am găsit cartea poştală de missing in action a bunicului meu, de la Cotul Donului“.
„O, neam trist, plin de umor“ ar putea descrie, în câteva cuvinte, „Jurnalul familiei Escu“. Din timpul prezent, regizorul se întoarce în trecut pentru a reveni, la final, în prezent – o călătorie lungă, de-a lungul căreia nu ai când să te plictiseşti, ca spectator. O călătorie care, prin concluzia ei, te pune pe gânduri: familia şi, prin extensie, neamul, devine o noţiune din ce în ce mai fragilă, cu din ce în ce mai multe graniţe în interiorul ei.
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos