„The Lighthouse“, o experienţă vizuală şi narativă

„The Lighthouse“, multaşteptatul horror psihologic al lui Robert Eggers („The Witch“), a fost proiecţia surpriză de la „Les films de Cannes à Bucarest“, festival ajuns la a zecea ediţie şi aflat acum în plină desfăşurare.

Cu Willem Dafoe şi Robert Pattinson protagonişti, în rolurile a doi paznici de far, „The Lighthouse“ este o poveste halucinantă şi hipnotică, filmată alb-negru, deşi nu în asta constă farmecul ei. Estetica, în „The Lighthouse“, nu se reduce la alb şi negru, este redată în infinite nuanţe de gri. Atmosfera sumbră, bizară este dinamizată constant de felul în care evoluează relaţia dintre cele două personaje sau, mai curând, de modul în care degenerează. Ca o paranteză, filmul conţine scene violente, fiind, prin urmare, neiertător cu publicul sensibil.

Acţiunea are loc în 1890, când Thomas Wake (Willem Dafoe) şi Ephraim Winslow (Robert Pattinson) sosesc pe o insulă din New England ca să păzească un far. Rol de personaje îl au însă mai multe elemente: sunetul (sau mai curând zgomotul de natură diversă: ţipătul păsărilor, mugetul valurilor, semnalul sonor al unui vapor pe care nu îl vedem niciodată în film, obsedant şi apăsător prin repetitivitate), un pescăruş ameninţător, o femeie sirenă, farul în sine. Toate construiesc o poveste simbolică, cu implicaţii mitologice, plecând de la însăşi prezenţa farului, care e Lumină, Foc, până la portretul lui Ephraim, asemănător când cu Sisif, când cu Prometeu, când cu Icar. Simbolistica este atât de bogată, încât „The Lighthouse“ poate fi comparat şi cu „Barbă Albastră“, atât timp cât există o serie de încercări prin care trece Ephraim, curiozitatea lui şi o cameră unde nu are acces.

Thomas Wake ar putea fi redus la un personaj destul de primitiv, comic uneori, vulgar, care vrea să umilească dintr-un hatâr personal, pentru a nu atrage atenţia asupra unui secret. Vrea să îşi impună poziţia de dominator. Numai că Thomas Wake, nici prin discursul lui (metaforic ori sarcastic), nici prin atitudine, nici prin experienţa de paznic mai în vârstă, nu îl intimidează pe pragmaticul Ephraim. Dimpotrivă, îi alimentează ura, aşa cum Ephraim alimentează farul cu cărbuni pentru a produce lumină.

Apropierile dintre ei (când dansează beţi sau cântă urlând) au doar un impact hilar de moment, în spatele lor creşte treptat o duşmănie adâncă şi cu multe capete, ca o caracatiţă care îi sugrumă şi le ia sufletul. Povestea pleacă de la o premiză incitantă – două personalităţi puternice sunt puse faţă în faţă într-un context descurajant, de izolare completă şi claustrofobă -, continuă tenebros (intervin halucinaţiile, degradarea simţului realităţii) şi se termină prometeic. „The Lighthouse“ este o experienţă narativă şi vizuală, unul dintre filmele care merită revăzute.