„Amanda“: un altfel de film despre urmările unui atac terorist

Filmele cu atacuri teroriste vor lăsa întotdeauna un gust amar, oricare ar fi perspectiva, a victimelor sau a familiilor acestora.

Dacă în „Utøya: 22 iulie“, spaima şi panica te însoţesc la fiecare pas, ca spectator, şi îţi dau senzaţia că moartea îţi suflă în ceafă, în filmul „Amanda“, regizat de Mikhaël Hers, sentimentul se schimbă. Sigur, spaima şi teama nu sunt înlocuite de veselie, „Amanda“ nu este un film pe care o să-l vezi râzând, poate zâmbind pe alocuri, însă este un film care „se joacă“ într-un mod tandru cu tristeţea.

Rezumatul filmului: După un atac terorist, David (24 de ani) îşi pierde sora şi se vede nevoit să o ia în grijă pe Amanda (6-7 ani), nepoata lui. Împreună, construiesc o relaţie luminoasă, lăsând în urmă tragicul eveniment.

David şi Amanda sunt interpretaţi de Vincente Lacoste şi Isaure Multrier. O interpretare corectă şi coerentă, neaşteptat de convingătoare pentru Isaure Multrier care, la 11 ani, se pune în pielea unui copil de 6-7 ani, rămas orfan după ce îşi pierde mama. Un rol greu, jucat firesc, natural. În cazul ambelor personaje, adult sau copil, fragilitatea funcţionează la fel: vestea morţii lui Sandrine este procesată şi digerată cu aceeaşi intensitate emoţională. Filmul „Amanda“ ne arată că durerea nu ţine cont de vârstă şi că experienţa „încercărilor“ se anulează atunci când o întâmplare nefericită şi deloc previzibilă îţi zdruncină viaţa brusc. Însă Mikhaël Hers nu îşi blochează personajele în acest stadiu, al omului doborât de durere. Nici nu insistă asupra mecanismului din spatele atacului terorist, al implicaţiilor politice sau al traumelor suferite de victime ori rude. Se agaţă cu încăpăţânare de ce a rămas viu în viaţa fiecăruia: fie că e vorba, în cazul lui David, de primirea unor chiriaşi, de toaletarea copacilor, de întâlnirile cu Léna sau, în cazul Amandei, de dulcele pe care îl primeşte zilnic, de mersul la şcoală, la plimbare. Doliul nu le absoarbe existenţa. Nu le-o întunecă. Doliul e un detaliu într-un lanţ de întâmplări mărunte, dar care îi ajută să meargă mai departe. Iar camera de filmat îi urmăreşte discret, ca şi când le-ar respecta tristeţea, devine invazivă doar atunci când e nevoie, pentru a ne arăta că plânsul, la fel ca durerea, e universal: poate vindeca şi un bărbat adult, şi un copil. Cam aşa e cu filmul „Amanda“.