„Utøya: 22 iulie“: 72 de minute în care moartea îți suflă în ceafă

În imaginația noastră, toți suntem niște eroi. Pe „câmpul de luptă“, însă, rămânem niște copii.

Regizorul Erik Poppe și-a dorit să redea prin „Utøya: 22 iulie“ lupta tinerilor pentru supraviețuire și să atragă atenția asupra victimelor – implicate direct sau indirect (familii, prieteni, apropiați). Intenția lui a fost subliniată repetat în toate comunicatele emise de echipa de PR a filmului.

Dar Erik Poppe propune și un exercițiu de imaginație prin acest film – tu ce ai face dacă ai trece printr-o situație similară, de sfârșit iminent, în care moartea îți suflă în ceafă, sacadat și crud?

Ți-ai face scenarii de salvare. Ți-ai imagina soluții de ieșire. Ți-ai spune „eu, dacă aș fi fost atunci, pe insula aia, m-aș fi camuflat în crengi de brazi sau m-aș fi ascuns într-un cort, ori poate aș fi fugit cu o barcă – trebuie să fie o barcă pe o insulă înconjurată de apă, nu?, aș fi ascultat de unde vin focurile de armă și m-aș fi îndreptat în direcția opusă, etc., etc“. Te-ai proiecta, cumva, într-un erou, uitând ceea ce ești de fapt: un adult care se uită la un film cu copii și adolescenți omorâți prin împușcare, unul câte unul, cuprinși de panică, de spaimă, de neșansa de a ieși dintr-o situație pentru care nu au fost în nici un fel pregătiți. Și pe care nici nu și-au putut-o imagina vreodată!

Faptul că povestea și personajele sunt fictive, din respect pentru victime, limitează interpretările pe marginea acestui film din punctul de vedere al conținutului. Nu e un film de povestit, cu întorsături de situație, ci mai curând unul de stare, de impact emoțional, un film retoric – tu ce ai face dacă te-ai afla într-un context de viață și de moarte? Erik Poppe a construit un scenariu cu un personaj central, adolescenta Kaja, care se evidențiază printr-un portret moral: este bună, curajoasă, luptă pentru oameni și pentru idei. După ea, se detașează grupuri restrânse de personaje și personajul colectiv, masa, tinerii care fug îngroziți. Ca în „Împăratul muștelor“, instinctul supraviețuirii scoate din unii dintre ei și egoismul – Erik Poppe ne dă voie să vedem și acest detaliu, prin câteva scene, neinsistând prea mult asupra lor.

La fel de agonizant ca „Mrs. Fang“ (în ambele, sfârșitul este inerent) și de tensionat ca „Dunkirk“ (muzica este înlocuită de sunetul metalic și regulat al gloanțelor, iar senzația de spațiu claustrofob, fără ieșire, este aceeași), „Utøya: 22 iulie“ este tragic și neiertător, de neînțeles din scaunul de spectator deoarece, așa cum spune Kaja în deschidere, „N-ai să înțelegi niciodată asta!“. Pentru că n-ai fost acolo, iar singurul lucru pe care l-ai putea face este doar să îți imaginezi că ai fost acolo. Erik Poppe reușește să redea această întâlnire neprogramată cu moartea, să o facă vie prin identificarea spectatorului cu camera care filmează, secundă cu secundă, timp de 72 de minute, neîntrerupt.