„Wanda“, unul din cele 1001 de filme de văzut într-o viaţă

Deşi a intrigat publicul la vremea apariţiei sale, filmul „Wanda“ a reuşit să îşi recâştige recunoaşterea, chiar dacă cu jumătate de secol mai târziu.

• primul lungmetraj scris, regizat şi jucat de o femeie, Barbara Loden
• a fost proiectat la AIFF, în secțiunea „American Perspectives by Roberto Minervini“
• este considerat un reper al cinematografiei americane din ultima jumătate de secol

SINOPSIS: Wanda este o femeie casnică, măritată, cu copii. După ce soţul ei divorţează de ea fără ca Wanda să se opună în vreun fel, îl cunoaşte, la scurt timp, pe Mr. Dennis, cu care pleacă într-o călătorie, aparent fără destinaţie. Pe parcurs, intenţiile „Domnului“ Dennis ies la lumină, iar Wanda urmează să fie pusă într-o situaţie extrem de periculoasă.

Să vezi în 2019 un film ca „Wanda“, făcut în anii ’70, cu o femeie extrem de vulnerabilă în rol principal, naivă şi plutind în derivă, vine în contrast cu toate scenariile actuale ale filmelor care promovează femeile (super)puternice, sigure pe ele, învingătoare. „Wanda“ este un miracol, un manifest de autenticitate.

Inspirată de propria lipsă de scop din trecut şi de un articol dintr-un ziar, despre o femeie care participase la un jaf bancar, Barbara Loden a scris scenariul înainte de a obţine finanţarea de la Harry Shuster, producător în Los Angeles. „Wanda“ a fost filmat cu o echipă restrânsă, compusă din aproximativ 7 oameni, iar cadrele s-au turnat în estul Pennsylvaniei şi în Connecticut. O bună parte din dialoguri şi scene sunt improvizate.

Interpretată de Barbara Loden, Wanda este un personaj difuz, eteric şi, cu toatea astea, atât de firesc şi de palpabil prin felul de-a fi. Wanda intră într-o tipologie în care se regăsesc multe femei, mai comună decât cea a învingătoarelor sau a celor care sunt şi mame, şi soţii, şi carieriste de succes. Din toate femeile din film, personajul Barbarei Loden nu se identifică cu nici una.

De o naivitate sfidătoare şi fără a avea un ţel în viaţă, se lasă purtată de valul întâmplărilor, acceptându-şi existenţa necosmetizată/aşa cum i se dă şi riscând să pară o pradă uşoară în ochii bărbaţilor cu care interacţionează. Însă dacă Wanda nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi remarcat nici Mr. Dennis, un rol căruia actorul Michael Higgins îi dă o savoare amară (personajul lui stârneşte reacţii opuse faţă de cele provocate de Wanda). Iar faptul că Wanda nu îşi poate articula dorinţele nu o face un personaj detestabil.

Brutal, hoţ, criminal, dominator, Mr. Dennis este opresivul care şi-a găsit victima perfectă: Wanda nu i se opune niciodată, face o vagă încercare de a spune Nu la un moment dat, când află planul lui cu ea, însă, cum îi stă în fire, cedează. Pentru tânăra femeie divorţată, întâlnirea cu Mr. Dennis ar trebui să fie un nou început, să marcheze noul ei sens. Şi, asemenea unui pui care deschide ochii, se ataşează de cine vede prima dată. Mr. Dennis este „salvatorul“/ protectorul, cel care o ia sub „aripile“ sale. Împreună, amintesc de alte două cupluri celebre: Bonnie şi Clyde, Charlie şi Rose (din „African Queen“), cu diferenţe mai mici sau mai mari.

Intimă, dar nu sentimentală, povestea se consumă lent şi e nevoie de o anumită stare ca să o duci la sfârşit. Filmul a fost considerat declaraţia de independenţă a Barbarei Loden, cunoscută până atunci ca „soţia lui Elia Kazan“ sau ca actriţă care joacă în filme scrise de alţii. „Wanda“ este inclus în lista celor „1001 de filme de văzut într-o viaţă“ (Steven Schneider) şi, dacă atunci când a avut premiera a intrigat publicul, astăzi, după 50 de ani, efectul s-ar putea să fie acelaşi.