„BlacKkKlansman“, despre rasism, într-o nuanță de umor

„BlacKkKlansman“, regizat de Spike Lee, un cunoscut al subiectelor legate de rasism, a câștigat Marele Premiu la Cannes 2018 și a fost proiectat în România cu ocazia „Les films de Cannes à Bucarest“.

Rolurile principale sunt interpretate de John David Washington (Ron Stallworth, un polițist de culoare care se angajează în poliție) și Adam Driver (evreul Flip Zimmerman, polițist și el). Filmul are ca subiect infiltrarea lui Ron Stallworth în KuKluxKlan, o Organizație, cum se autonumește, extrem de rasistă și de antisemită.

Produs de echipa din spatele unui alt film foarte bun, „Get Out“  (actorul Jordan Peele este cel care i-a propus subiectul lui Spike Lee, inspirat din povestea reală a lui Ron Stallworth), „BlacKkKlansman“ alunecă fin de la umorul absurd la teroarea actuală a discriminării rasiale, exprimată clar și incisiv în America prin intermediul unor grupuri extremiste al căror manifest este de a-și „relua țara înapoi“. Regizorul se folosește de întâmplări recente, prin imagini de arhivă, pentru a reaminti oamenilor că rasismul încă există – filmul se termină cu fragmente din timpul violențelor comise pe 12 august 2017, în Charlottesville.

„BlacKkKlansman“ este un film polițist și politic în același timp, cu trimiteri directe spre discriminări (din trecut și prezent) și spre „doctrina Donald Trump“. Suspansul este asigurat în poveste de felul în care Ron Stallworth se infiltrează în Organizație și mai ales de modul în care Flip Zimmerman se  dedublează preluându-i identitatea pentru a putea participa la întâlnirile Organizației.

Mai discret, filmul subliniază și ușurința cu care se poate trece de la un statut la altul, de la toleranță la ură. Niciodată însă de la ură la acceptare! Adam Driver joacă excelent rolul tolerantului convertit, păstrând permanent în interpretarea lui o notă de sarcasm. Din toate aceste schimburi de roluri, de treceri de la o credință la alta, rămâne umorul inteligent creat – prin replici, personaje, situații. Scena în care Ron Stallworth îl învață pe Flip Zimmerman cum să-i imite felul de a vorbi este de un comic savuros și amintește de celebra scenă „I Scream, You Scream, We All Scream for Ice Cream“ a lui Jarmusch („Dawn By Law“) prin efectul umoristic, prin intimitatea spațiului unde are loc (închisoarea, la Jarmusch, o cameră din secția de poliție la Spike Lee) și prin legătura strânsă, complice dintre protagoniști.

Dacă „Loving“ , filmul lui Jeff Nichols nominalizat la Palme d’or în 2016, ne-a prezentat un love story într-o notă dramatică, în același context al discriminării rasiale (trista poveste dintre Mildred, o femeie de culoare, și Richard, un bărbat alb, plasată în America anilor ’50), „BlacKkKlansman“ păstrează contextul (rasismul), dar îi aduce o nuanță de umor, mai accesibilă publicului larg, doritor de filme care să binedispună. Asta nu înseamnă că „BlacKkKlansman“ este lipsit de profunzime și de mesaje.