Într-o zi, Daniel Blake îl întreabă pe Dylan, fiul mai mic al lui Katie: „Ce crezi că omoară mai mulți oameni, nucile de cocos sau rechinii?“.
Prea puţine close-up-uri care să creeze o poezie, ceva, ori cadre lungi care să ne activeze visarea. I, Daniel Blake nu e nici Birdman, nici Juste la fin du monde, din acest punct de vedere. Nici Sieranevada, unde camera l-ar alegoriza pe absentul Emil. Şi totuşi este la fel de bun ca ele.
Camera de filmare este aici un instrument cu un rol tehnic. Ni-l arată pe Daniel Blake (Dave Johns) aşa cum e, nu cum şi l-ar dori alţii sau cum şi-ar dori el să fie. Este fereastra prin care vezi personajul lui Ken Loach şi lumea în care se mişcă el.
După ce suferă un atac de cord, Daniel Blake nu mai poate lucra (pentru că nu-i dă voie medicul), dar nici nu poate obţine beneficii sociale (pensie de boală sau şomaj). Personajul (termenul e folosit ca o convenţie, Daniel Blake e mai mult decât un personaj într-un film, este o identitate clară) traversează un paradox existenţial, o situaţie stupidă, încurajată de Stat şi alimentată tot de Stat, o istorie mai curând kafkiană.
Asemenea lui K., din „Castelul“ – Castelul este invizibil, nu se arată în roman, vizibili sunt doar oamenii care lucrează sub umbrela lui – Daniel Blake se luptă cu Statul, şi el invizibil, și el cu angajaţi foarte vizibili. De la vocea din telefon forţat politicoasă, până la fețele zâmbitoare de la birouri, cu ecusoane pe care este scris doar numele mic, ca să pară friendly, toți angajații sunt ca niște nuci de cocos agățate într-un palmier. Le vezi, dar nu le poți atinge, sunt organizate în colonii umbrite de frunze și nu poți „interacționa“ cu ele decât dacă urci tu. Nu le poți sparge decât printr-o lovitură extrem de precisă, altfel par încuiate! Așa arată serviciile sociale din Marea Britanie în filmul lui Ken Loach, un urcuș istovitor spre un fruct învelit într-o coajă de lemn.
Daniel Blake este perfect incompatibil cu minunata lume nouă: scrie CV-ul cu creionul, este reticent la cursurile care promovează idei de măgulire a sinelui – Trebuie să ieși afară din mulțime/ Trebuie să dovedești că ești talentat -, nu are nici cea mai vagă idee despre online, net, internet, digital etc. Daniel Blake este tâmplar, iar de când a făcut atacul de cord, singurul lui balsam sufletesc sunt peștișorii pe care îi sculptează și întâlnirile cu Katie (Hayley Squires), o altă victimă a nucilor de cocos. „Nu-mi mai arăta afecțiune!“ sunt cuvintele care demonstrează cel mai bine stadiul în care a adus-o și pe ea sistemul.
Câştigător al premiului Palme D’Or (Cannes, 2016), „I, Daniel Blake“ are un mesaj destul de limpede: să nu ne mai bazăm pe Stat şi pe ceea ce ar trebui să facă el pentru noi, ci mai curând pe oamenii din jurul nostru. În mod particular pe cei care ajută dezinteresat şi care înţeleg ce înseamnă compasiunea. Care nu cresc în cocotieri, ci jos, pe pământ.
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos