„Juste la fin du monde“: cronica unei morți (ne)anunțate

După 12 ani de absență, un tânăr scriitor se întoarce acasă pentru a le spune apropiaților că este pe moarte.

În 2010-2011, Anne Dorval îi dă lui Xavier Dolan un text care, spune ea, a impresionat-o profund și care crede că i s-ar potrivi regizorului pentru un nou film. Xavier Dolan a început să-l citească, dar textul nu l-a atras suficient de mult încât să-l transforme într-un scenariu. L-a enervat că personajele păreau prinse într-un blocaj intelectual. Trei ani mai târziu, îl recitește. La a doua lectură, și-a dat seama, încă de la pagina 6, că are în mâini materialul pentru viitorul lui film.

Este vorba de piesa lui Jean Luc-Lagarce, „Juste la fin du monde“, piesă scrisă în Berlin, în 1990, în timpul unei burse Leondardo Da Vinci, după ce a aflat că suferă de SIDA. „Înțelegeam în sfârșit cuvintele, emoțiile, tăcerile, ezitările, tensiunea și imperfecțiunea tulburătoare a personajelor lui Jean-Luc Lagarce. Timpul repară lucrurile. Anne (n.r. Anne Dorval), ca întotdeauna sau aproape, a avut dreptate“, a declarat regizorul.

Spre deosebire de lungmetrajele anterioare, cu o distribuție exclusiv canadiană, Xavier Dolan lucrează pentru prima dată cu actori francezi. Cei trei frați, Louis, Suzanne și Antoine Knipper, sunt interpretați de Gaspard Ullier, Léa Seydoux și Vincent Cassel, mama, de Nathalie Baye, iar Catherine, soția lui Antoine, de Marion Cotillard. Întâmplările din „Juste la fin du monde“/„Doar sfârșitul lumii“ au ca punct de plecare drama scriitorului Louis, care decide să revină acasă după 12 ani de absență. Hotărârea lui este motivată de situația nouă în care se află – este pe moarte și vrea să le comunice apropiaților acest lucru.

Așa cum întârzie masa în „Sieranevada“, la fel se amână și vestea pe care Louis vrea să le-o dea alor săi. Asemănările dintre filmul lui Cristi Puiu și „Juste la fin du monde“ nu se opresc aici. Moartea este martorul invizibil în ambele cazuri, tensiunea din interiorul familiei aceeași, umorul, prezent și el. Diferența stă în numărul personajelor, durata desfășurării evenimentelor și modul de filmare. Dacă în „Sieranevada“ camera pare pe urmele actorilor, ca o fugă continuă a defunctului Emil, curios să știe tot ce se petrece și să audă tot ce se spune, în lungmetrajul lui Xavier Dolan îi „izbește“ direct în față. Aproape că li se lipește de ochi și buze, de textura obrazului, de liniile fine de expresie de pe chipurile lor. Face popasuri prelungite, în lumini translucide, pentru a reda golurile dintre un cuvânt și altul, dintre o reacție și alta. Și pentru a le umple cu o aură suprarealistă.

Sincer, eu n-am știut niciodată exact cum anume mă filmează camera… Evident, câteodată, vedeam că este foarte, foarte aproape și îmi imaginam că este un prim plan. Dar chiar și-așa, nu știam precis cum anume mă urmărește și ce anume urmărește. Recunosc, Xavier are o manieră foarte specială de a filma. Uneori, camera era atât de aproape, încât mă obișnuiam cu ea și uitam că este acolo, devenea parte din grup, parte din mine… simțeam că respiram acolo, împreună. (Marion Cotillard, în timpul conferinței de presă de la Cannes)

Louis se întoarce acasă cu un scop declarat încă din prima scenă din film. Spunându-le – mamei, fratelui, surorii – ceea ce urmează să i se întâmple, își va învinge teama față de ei. Își oferă, crede el, iluzia că este stăpân pe viața lui și ne oferă și nouă, spectatorilor, iluzia că vom ști cum va evolua povestea. Scenariul ne este anticipat, continuarea însă va fi neprevăzută.

În așteptarea fiului „rătăcitor“, mama se gătește exagerat – îi ține pe loc pe toți cu uscarea manichiurii, fondul de ten arată ca o mască lipită pe piele, rujul contrastează cu albul feței. Îl îmbrățișează incestuos de tandru pe Louis – nu știi dacă e dragoste maternă sau dor după tatăl lui, de la care a moștenit ochii. Ca și femeile din „Sieranevada“, are momentul ei de răbufnire: numai ea știe cât de greu i-a fost să fie și mamă, și tată, numai ea știe cum s-a descurcat. Iar copilul întors acasă după 12 ani de absență, ca să-i spună că va muri în curând, trebuie să o asculte.

Suzanne, sora mai mică, îl iubește pe Louis așa cum o adolescentă idolatrizează o trupă de muzică – pereții îi sunt tapetați cu articole despre el, iar sub pat se ascunde o cutie plină cu vederi pe care i le-a trimis în timp. Nu are cum să-l știe cu adevărat, pentru că atunci când a plecat, era prea mică. Revederea cu Louis este stângace, Suzanne joacă rolul unei tinere ușor intimidate, nici Louis nu este mai prejos, frumusețea mezinei îl bulversează. Vorbește mult, gesticulează, îl privește fix în ochi. Louis este din nou pe poziția de ascultător.

Adevărata sa fire, de scriitor și om care trăiește din cuvinte, iese la suprafață în confruntarea cu Antoine, fratele cel mai mare. Vincent Cassel eclipsează prin rolul pe care îl face, este ca o oală care fierbe sub presiune. Plictisit de aceleași istorii derulate la fiecare reuniune de familie, și-așa rare, frust, impulsiv, Antoine scoate din Louis latura lui fragilă, vulnerabilă. Sub pumnul amenințător al fratelui, cu răni de la uneltele pe care le fabrică, devine și mai fragil decât e. Scena cu pasărea ieșind din ceasul cu cuc de pe hol, speriată și izbindu-se de pereți, este o metaforă vie a stării în care l-a adus.

Frica nu s-a dizolvat, a luat proporții, iar dacă restul clanului Knipper se zbate într-un blocaj intelectual – care l-a inhibat la prima lectură pe Xavier Dolan -, Louis este prins într-un blocaj emoțional. Da, e o iluzie să crezi că-ți poți stăpâni viața, îți poți stăpâni doar cuvintele.