Un bărbat este prins între dragostea oarbă pentru soţia lui şi îndeplinirea urgentă a unui ordin militar, care presupune omorârea unor oameni nevinovaţi.
Mijlocul anilor ’20, sec. XX, România. Boieroaica Elena Vorvoreanu (Olga Tudorache) organizează o seară dansantă. Invitaţi, spuma societăţii şi a militărimii. Mulţimea aleasă este eclipsată însă de un cuplu atipic – căpitanul Petre Dumitriu și soția lui, Marie-Thérèse Von Debretsy. El, mic de statură, „un limbric ţeapăn, cu monoclu“, dar „mândru ca un cocoș“ (cum îl descrie Elena Vorvoreanu), ea, mai înaltă, sclipitoare şi răpitoare, „o splendoare“ (cum o descrie Şerban Lescari – Ion Pavlescu).
Frumusețea Mariei Theresia atrage toate privirile: a generalului Ipsilanti (Marcel Iureș), care nu se sfiește aproape să o smulgă din brațele lui Dumitriu și să o ia la dans şi care îi mărturiseşte că a remarcat-o de prima dată când a văzut-o, a boieroaicei Vorvoreanu, care nu îşi dezlipeşte ochii de pe ea când „îi face“ arborele genealogic şi i-o prezintă lui Şerban Lescari, şi a lui Petre Dumitriu, în special!, care o urmăreşte hipnotizat în cele câteva clipe cât nu dansează cu el, ci cu Ipsilanti. Maria Theresia este o prezenţă care subjugă.
Pentru că Dumitriu simte pericolul – gelozia lui este un subiect de bârfă în rândul subalternilor -, imediat după bal, îi cere personal lui Ipsilanti să fie transferat la o altă unitate. Așa ajung soții Dumitriu, cei trei copii și doica în dezolantul peisaj al Dobrogei, la o garnizoană aflată la granița cu Bulgaria – o graniţă contestată de guvernul de la Sofia (deposedat în 1913 în favoarea României, de o bucată din Dobrogea) şi trecută adesea de grupuri de naţionalişti bulgari, pentru atacuri înarmate asupra militarilor români. După un asemenea atac, i se cer căpitanului represalii împotriva ţăranilor bulgari din zonă. Maria Theresia se opune, iar Dumitriu trebuie să aleagă între dorinţa soţiei şi executarea cât mai rapidă a ordinului. Sau între o slăbiciune şi o datorie.
Chiar dacă „O vară de neuitat“ se deschide şi se închide cu vocea unui narator, unul din cei trei copii ai cuplului Dumitriu, povestea nu este spusă din perspectiva unui copil. Vocea se aude doar la început şi la final. Cu toate acestea, portretul mamei, al personajului principal feminin, nu scapă idealizării. Primele trei fraze, din partea introductivă, reduc acest portret la esenţialul lui: „Fuji Yama – așa numea mama dealul de lut din fața casei. Mama înfrumuseța totul. Era o natură mozartiană“. Maria Theresia este artista, visătoarea și, mai ales, femeia care refuză să accepte adevărul/realitatea. Oricât de obsesiv ar repeta, cu accentul ei stângaci, „Dar mie îmi place aici!“.
De la oglinda venețiană pe care o aduce cu ea în deșertul dobrogean și care se potrivește ca nuca în perete cu noua casă, o construcție din chirpici, și care, mai mult, e spartă de un glonț, până la clavecinul care nu vrea să intre pe ușă, de la paharele de cristal cu vin, oferite țăranilor bulgari care îi udă salata, până la eșarfa care se agață de crengile unui copac, nimic din lucrurile Mariei Theresia nu se asimilează locului. Salata însăși crește cu un sacrificiu uriaș. E un mediu ostil aici, lutos ca dealul Fuji Yama, sortit necivilizării, care nu vrea să se schimbe și care este recomandat să rămână așa pentru că, altfel, s-ar rupe un invizibil lanț al slăbiciunilor: dacă țăranii ar fi culturalizați/educați/civilizați, pe cine ar mai bate de-alde Turtureanu (Răzvan Vasilescu)? Dacă Turtureanu ar dispărea, cine i-ar mai îndeplini ordinele lui Ipsilanti? Iar Tchilibia, peste cine ar mai urla?
„Ce-ai să faci, Petrică, ce-ai să faci?“, își întreabă Maria Theresia, retoric, soțul. Dumitriu nu are un răspuns, nu pentru că nu ar ști cu ce se mănâncă meseria de militar. Petrică o iubește, de fapt, prea mult pe Maria Theresia şi, pe de altă parte, nu se identifică nici cu portretul mitocanului (Turtureanu/Tchilibia), portret care îl anticipează pe cel al comunistului. De exemplu, fuga lui Turtureanu călare pe Voicu, în scena care urmează poeticei descrieri a Mariei Theresia, exprimă graba pe drumul avansării în funcţie, nerăbdarea de a câştiga cât mai repede ceva, indiferent de mijloace – iar Turtureanu deţine un arsenal suficient de bogat, veţi vedea! „Haide, Voicule, hai, hai, haide, Voicule!“, îşi îndeamnă calul gâfâind. În filmul lui Pintilie, Turtureanu este de fapt „limbricul“, şi nu Dumitriu. Între el şi mai marele în grad, Tchilibia, nu e nici o diferenţă. Şi nici între el şi tipologia persecutorului comunist.
Cum face faţă acestei realităţi Maria Theresia? Își construiește un univers ficțional, inspirat din lecturi, un limb imaginar – îi aseamănă pe țăranii din zonă cu personajele din Tolstoi şi dă un nume exotic unui deal meschin şi arid. Se minte pe sine şi îi minte şi pe alţii (chiar dacă o face frumos!) – când se uită în oglindă împreună cu Petrică este sigură că amândoi au ochii albaștri, deși el neagă ferm, ai lui sunt căprui, iar pe bulgarii care urmează să fie împuşcaţi le înfrumuseţează printr-o minciună moartea. Când are dovada înfrângerii şi este nevoită să recunoască eşecul, reacţia ei este tot una tipic artistică: în faţa crudului adevăr, cedează şi se apucă să bea. Tolstoi spunea că „Femeile nu suportă adevărul“. Maria Theresia nu face excepţie.
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos