Ce vedem la Festivalul Filmului European? Ne răspunde Cătălin Olaru, critic de film & director artistic al evenimentului.
Dinfilme.ro: Care este noutatea, de anul ăsta, a Festivalului?
Cătălin Olaru, critic de film & director artistic al FFE: Principalul atu al festivalului e departe de a fi o noutate. Ca în fiecare an, Festivalul Filmului European aduce laolaltă filmele cele mai relevante, cele mai îndrăznețe (atunci când nu sunt de-a dreptul șocante), cele mai inovatoare. Ce e diferit în acest an aniversar e că privim în urmă nu doar cu un an, ci și cu 30. Mulțumită parteneriatului încheiat cu UNATC, vedem, o parte dintre noi pentru prima oară, primele eforturi ale unor cineaști care au ajuns să definească o epocă. Privim cu un ochi către România cinematografică a primei ediții de FFE, cu celălalt către cele mai recente eforturi ale studenților de acum. Ce se observă de departe e că sunt două Românii diferite; ce cred e că cea de acum nu e cu nimic mai puțin promițătoare decât cea de atunci.
În urma procesului de selectare a filmelor, ce tendinţe ai remarcat în rândul regizorilor/ cinematografia recentă?
Cu greu poate fi numită o tendință, dar mi-au atras atenția cele două documentare dedicate unor micro-comunități (un cartier mărginaș, respectiv o stradă) puse față în față cu ceea ce membrii lor interpretează ca fiind abuzuri. Fie că vorbim de exproprieri sau de expulzări, eroii din Historias del buen valle (r. José Luis Guerín) și Everybody to Kenmure Street (r. Felipe Bustos Sierra) reacționează și ne reamintesc cât de important e să-ți pese. În modul în care aleg să se confrunte cu decizii administrative indiferente la realitatea de pe teren, respectiv cu xenofobia instituționalizată, pusă în practică cu bastonul și depinzând de pedala de accelerație a unei dube cu girofar, aceștia sunt o sumă de suflete înainte de a fi personaje, la fel cum și noi putem alege să ne descoperim, cultivăm, exersăm cu fiecare prilej empatia și simțul civic, înainte de a fi doar votanți sau virgule demografice.
Inclasabila bijuterie A Providência e a Guitarra oferă privirii un obiect atât de imprevizibil, încât m-a făcut să decid să-i dedic o mini-retrospectivă regizorului portughez João Nicolau. Filmele lui descriu o lume ca un cer senin, în care chiar și marile nenorociri cu care se confruntă unul sau mai multe personaje, dacă nu întreaga omenire, sunt tratate cu umor, căci ele dispar sau măcar par mai mici când sunt cântate și devin muzici de tot felul. (Cătălin Olaru, critic de film și director artistic al FFE)
Ca om pasionat de filme, în munca ta de selecţioner, poţi să stabileşti un echilibru între gusturile personale şi gusturile publicului?
Aș zice că îmi e greu dacă nu mi-ar fi de-a dreptul imposibil. Pe cât de enervant de categorice pot fi verdictele mele, pe atât de vagi sunt presupunerile mele în legătură cu preferințele unui public în continuă creștere și schimbare. Pot să ghicesc cam ce și-ar dori cei care vin la festival, dar nu e mai nimic științific în legătură cu asta. Dincolo de vedete sau cel puțin de cineaști mai vizibili, adesea indiferenți la premii și cronici laudative din presa națională și internațională, oamenii decid să vină la filme sau să stea acasă în funcție de criterii pe care algoritmul meu personal poate doar să spere să înceapă să le descifreze. Dacă pot face ceva, acel ceva e să încerc să nu mă rutinez. Să nu mă repet. Să nu fac ca festivalul să fie despre mine mai mult decât despre filme, cineaști, spectatori. Iar când simt că nu-mi iese, să conciliez exigențele criticului de film de acum, nu hachițele și biasurile lui, cu așteptările adolescentului care se îndrăgostea de film în fața unui ecran TV minuscul cam în perioada în care se năștea acest festival.
(…) dacă militez pentru ceva, e pentru acceptarea adevărului banal că lumea din jurul nostru e infinit mai interesantă decât noi înșine. Că e tare important să ne bucurăm de imaginile altora mult mai mult decât de cele pe care le producem chiar noi. Că unele trăiri, momente sau realități nu prea pot fi compactate în pastile de maximum un minut; (…)
Există un film, din program, care ţi-a plăcut în mod special?
Sunt chiar mai multe. Dar voi vorbi despre cel care se suprapune în cea mai mare măsură cu gusturile mele nu doar cinematografice. Inclasabila bijuterie A Providência e a Guitarra oferă privirii un obiect atât de imprevizibil, încât m-a făcut să decid să-i dedic o mini-retrospectivă regizorului portughez João Nicolau. Filmele lui descriu o lume ca un cer senin, în care chiar și marile nenorociri cu care se confruntă unul sau mai multe personaje, dacă nu întreaga omenire, sunt tratate cu umor, căci ele dispar sau măcar par mai mici când sunt cântate și devin muzici de tot felul.
Ce face un film de festival să fie memorabil, să facă spectatorii să spună, de exemplu, „l-am văzut la Festivalul Filmului European“?
Orgoliul e o boală așa de grea, încât unii insistă să-i zică păcat. Contează puțin spre deloc la ce festival vezi un film. Important e să-l vezi. Sigur că varianta ideală e ca asta să se întâmple într-o sală de cinema și cu brațele pe lângă corp, nu încrucișate. Dar până ajungem acolo, dacă militez pentru ceva, e pentru acceptarea adevărului banal că lumea din jurul nostru e infinit mai interesantă decât noi înșine. Că e tare important să ne bucurăm de imaginile altora mult mai mult decât de cele pe care le producem chiar noi. Că unele trăiri, momente sau realități nu prea pot fi compactate în pastile de maximum un minut; sigur, poți să încerci să faci asta, dar ceva n-are cum să nu se piardă și abia ăsta e adevăratul păcat.
Citește aici perioada de desfășurare a Festivalului Filmului European în cele 13 orașe din țară!
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos