Intrat de curând (şi) în cinematografele de la noi, „Dispariţia lui Joseph Mengele“ este un film care nu riscă nimic, chiar dacă atât istoria mare a poveştii (nazismul), cât şi numele celui adus în prim-plan (Mengele) au fost hiper explorate în arta cinemaului.
„Dispariţia lui Joseph Mengele“ atrage de la prima la ultima scenă şi nu este nici un clişeu în această afirmaţie. Iniţiator notoriu al unor experimente atroce în rândul deţinuţilor de la Auschwitz, locul unde şi-a obţinut şi titulatura de Înger al Morţii, Mengele este prezentat în filmul lui Serebrennikov, în primele cadre, el însuşi ca obiect de studiu.
Mai mulţi studenţi la medicină îi analizează scheletul şi, ca o ironie a sorţii ori ca tertip de captare a atenţiei spectatorului, cei care pun întrebări legat de autenticitatea acestuia sunt doi fraţi gemeni (Mengele era cunoscut şi pentru experimentele pe gemeni).
Ne aşteptăm apoi să vedem un personaj concret, căruia i se pune treptat carne pe el – şi poate chiar aşa şi este, în cele din urmă, atât timp cât ni se vor înfăţişa mai multe laturi ale lui Mengele (fiu/ tată/ partener de viaţă/ ofiţer şi medic SS) – însă ceea ce rămâne pe retină şi nu poate fi ignorat este Mengele umbra fugară, bărbatul zdrobit de invizibilitate, omul fără însuşiri.

Actorul August Diehl are toate abilităţile să facă spaima lui Mengele, frica lui de moarte, suficient de credibilă şi de intensă. Chiar dacă nu a fost oficial judecat pentru faptele comise, pedeapsa supremă vine tocmai din ceea ce Îngerul Morţii nu mai are: putere, vizibilitate.
Filmat preponderent alb-negru, pentru a evidenţia atmosfera deseori sumbră şi panica insinuată în situaţii aparent cotidiene, Dispariţia lui Joseph Mengele mizează puternic pe emoţie. Puţinele scene color, atât de opuse prin conţinutul lor (imaginile idilice cu tineri germani iubindu-se ori mâncând sănătos alternează cu cele din cabinetele de experimente de la Auschwitz), au rolul de a sugera/ ironiza o eventuală nostalgie, pe de o parte, şi o realitate care continuă să apese greu în memoria istoriei, pe de alta.
Filmul psihanalizează mai curând decât analizează, are alura unei incursiuni în mintea fugarului nazist. Îl vedem pe Mengele din interiorul minţii lui şi a propriilor frici – muzica hipnotizantă, succesiunea de cadre, uneori ca scăpând de sub control, întreaga retorică a privirii (felul în care ochii reflectă teama este în sine un subiect) reflectă continua stare de tensiune.

Distribuit la noi de Independenţa Film, Dispariţia lui Joseph Mengele este îndrăzneţ şi impresionant prin modul în care este realizat şi jucat, prin urmare, are toate calităţile unui film care merită văzut.
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos