Interviul cu Tudor Platon este la fel de onest ca filmul pe care l-a regizat, „O familie aproape perfectă“.
„O familie aproape perfectă“ își pregătește intrarea oficială în cinematografele de la noi. Până atunci, să ne bucurăm de dialogul cu Tudor Platon, regizorul documentarului, și să aflăm mai multe detalii din culisele realizării acestui film personal și curajos:
Dinfilme.ro: Pentru cine ai făcut acest documentar?
Regizorul Tudor Platon: Inițial a fost pentru mine, părinții mei și iubita mea – ca un jurnal video care prilejuia un timp al apropierilor, pretextul unor conversații pe care nu eram obișnuiți să le avem. Treptat, el a devenit o încercare de a ține pasul cu schimbările din interiorul familiei într-o perioadă prea intensă ca să pot să asimilez – sau cel puțin să conștientizez – toate rolurile prin care treceam în viteză cu toții: de la copii la părinți, de la împreună la separați, de la fete și iubite la soții și mame, de la cuplu la familie, de la îndrăgosteală la depresie postpartum. Mai târziu, după ce Iacob, fiul meu, și-a făcut apariția, mi-am dat seama că filmul poate rămâne o mărturie a unei etape prin care a trecut toată familia, o mărturie strâns legată de epoca pe care o traversăm cu toții, despre felul în care alegem (mai mult sau mai puțin conștient) să ne trăim relațiile de familie.
După scurtă vreme, mama m-a vizitat și a găsit peretele din sufragerie plin cu poze printate cu ea, cu tata și restul familiei (un timeline al scenelor filmate) și brusc s-a speriat foarte tare. Nu a vorbit cu mine o săptămână întreagă, timp în care și-a făcut o droaie de scenarii plecând de la pozele de pe perete. (Tudor Platon)
Au fost părinții tăi de acord de la bun început să-și spună povestea, liber, în fața camerei de filmat? Nu au fost inhibați, nu au încercat să „pozeze“? Cum ai reușit să-i faci să se deschidă?
Cred că ar trebui să încep zicând că am această proastă obișnuință, pe care am deprins-o în adolescență, de a avea mai mereu cu mine o cameră de filmat sau de făcut poze, pe care o folosesc mai ales atunci când am nevoie de un scut emoțional. Așa că prezența camerei nu era ceva complet nou în peisaj. Dar sigur că, de data asta, era vorba despre momente intime și de o perioadă de vulnerabilitate. Așa că le-am zis amândurora ceea ce știam atunci: că nu știu ce o să fac cu materialul asta, dar că simt nevoia să înregistrez. Amândoi au fost de acord. În unele momente simțeam că prezența camerei aducea rigiditate și stânjeneală, că mai era cineva cu noi (mai ales în cazul lui tata). Însă, după ceva timp, un lucru de care nu aveam parte în mod normal în familie începea să apară, începeau conversații despre ce ni se întâmplă și despre cum ne simțim. Era ca și cum camera forța aceste conversații, era picătura necesară pentru ca oceanul lucrurilor nespuse să dea pe afară. Când acest surplus emoțional se consuma, camera devenea un simplu obiect de mobilier din încăpere – neavând în spatele ei altă persoană (operator sau sunetist). Au fost multe momente în care și eu uitam de cameră și o găseam închisă, cu bateria terminată.
Și cum a continuat povestea înregistrărilor video?
După vreun an și ceva, când pandemia ne izolase în case, le-am spus că o să mă uit la materialul filmat de până atunci să văd dacă apar premisele unui film. După scurtă vreme, mama m-a vizitat și a găsit peretele din sufragerie plin cu poze printate cu ea, cu tata și restul familiei (un timeline al scenelor filmate) și brusc s-a speriat foarte tare. Nu a vorbit cu mine o săptămână întreagă, timp în care și-a făcut o droaie de scenarii plecând de la pozele de pe perete. Când ne-am văzut într-un sfârșit, mi-a zis să continui să lucrez la film, chiar dacă ei îi este greu. I-am promis că nu scot filmul înainte să-l vadă ea și să fie de acord cu el. Lucrul ăsta s-a întâmplat câțiva ani mai târziu, iar mama a râs, a plâns, s-a bucurat, s-a întristat și iar a râs. La final, mi-a zis că filmul nu e deloc ceea ce și-a imaginat inițial și că vrea să fie văzut de cât mai multă lume. Tata nu s-a opus niciun moment facerii filmului. A fost mai greu după, când am vrut să i-l arăt – a durat foarte multă vreme până și-a făcut timp (sau curaj) să-l vadă. După vizionare, mi-a zis că e un film ok, dar că preferă să nu vină la proiecții. Sper să se răzgândească.
(…) asociez natura mai degrabă cu importanța suprafețelor albe în pictură, care liniștesc și potențează compoziția lăsând loc celorlalte culori. Așa găsesc și natura din film, în relație cu tumultul emoțional al personajelor – parcă le face loc ca să le vedem mai bine. (Tudor Platon)
Sunt multe scene – dialoguri/ discuții – care au loc în natură, în pădure. De fiecare dată, însă, partenera (de drumeție sau de dialog) se schimbă – când mama, când iubita -, pentru ca, în final, imaginea aceasta să fie completată cu prezența copilului. Cum vezi tu lucrul ăsta, raportat la metafora documentarului, întoarcerea aceasta, revenirea constantă în „sânul naturii“?
Acum, că le pui așa, încep să leg și eu diverse subînțelesuri, însă, nu am intenționat asta când am făcut filmul. Și asta pentru că prefer un cinema al experienței viscerale în defavoarea metaforei. Dar ca să continui în direcția întrebării, asociez natura mai degrabă cu importanța suprafețelor albe în pictură, care liniștesc și potențează compoziția lăsând loc celorlalte culori. Așa găsesc și natura din film, în relație cu tumultul emoțional al personajelor – parcă le face loc ca să le vedem mai bine.
Cât timp a durat, practic, realizarea documentarului?
5 ani.
Inițial m-am opus complet și vehement ideii de a include în film momentele cele mai grele ale relației noastre și ale începutului vieții noastre de părinți. Motivele cred că sunt evidente. (Carla Fotea)
Cu riscul de a face spoiler, nu pot să nu amintesc scena în care partenera ta, Carla, se confesează, pe canapea, în timp ce alăptează bebelușul (o consider un moment cu un puternic impact emoțional). Plânge, cel mai probabil, din cauza unei depresii postpartum. Care este poziția ei legat de acest moment, nu a simțit că se expune prea mult?
Cred că cel mai potrivit este să răspundă chiar ea. Așa că iată răspunsul Carlei:
Inițial m-am opus complet și vehement ideii de a include în film momentele cele mai grele ale relației noastre și ale începutului vieții noastre de părinți. Motivele cred că sunt evidente. M-am temut că o să fim judecați, că e prea intim, că oamenii nu vor ști cum să gestioneze o felie atât de brută de realitate. Și în parte am avut dreptate, văzând unele reacții ale publicului. Totuși, cred că am luat decizia corectă de a le include pentru că e o ocazie de a începe să vorbim despre depresia post-partum. Foarte mulți părinți au fost mișcați de film, s-au văzut pe ei acolo, iar oglindirea asta e foarte importantă. Înțelegi că nu ești singur.
Cei din jurul nostru n-au știut cum să gestioneze lucrurile de care ne-am lovit noi atunci, iar societatea per ansamblu are niște așteptări complet nerealiste de la noile mame, tocmai pentru că, de-a lungul vremii, nu s-a vorbit despre cum e să ai un copil foarte mic de fapt. Din toate aceste motive, ne-am propus să avem câteva discuții cu specialiști în jurul filmului. Așa că, odată cu lansarea filmului în cinematografe, avem programate proiecții speciale urmate de dialoguri cu psihologi sau sociologi despre temele din film: depresia post-partum, relațiile familiale și dinamica lor, separarea și altele. Urmează să anunțăm programul complet pe paginile de Facebook și Instagram.
Ce cred eu e că filmul invită spectatorii și uneori chiar cere de la ei să completeze anumite secvențe cu propriile experiențe, trăiri sau visuri. Sper ca lucrul ăsta să ducă către introspecție, și nu la o judecată a celuilalt. (Tudor Platon)
În afară de povestea personală, ai avut și alte referințe privind realizarea documentarului, titluri care ți-au plăcut și te-au influențat, alți regizori pe care îi placi și care au avut un impact asupra ta?
Filmele lui Ross McElwee (mai ales Time Indefinite din 1993), Kazuo Hara (mai ales Extreme Private Eros: Love Song din 1974) sau Alan Berliner (cu First Cousin Once Removed din 2012) sunt doar câteva nume care îmi vin acum în minte. Mai mult, am descoperit recent că Maria Salomia – una dintre cele doua editoare ale filmului și o mare pasionată de filme care tratează universul familial – are o listă cu recomandări pe Mubi care e publică, deci sper să nu se supere dacă o pun aici, ca o încercare de popularizare a acestui tip de univers cinematografic.
Care este gândul cu care ți-ai dori să plece acasă spectatorii, după ce vor vedea „O familie aproape perfectă“?
Mi-e greu să zic. Ce cred eu e că filmul invită spectatorii și uneori chiar cere de la ei să completeze anumite secvențe cu propriile experiențe, trăiri sau visuri. Sper ca lucrul ăsta să ducă spre introspecție, și nu la o judecată a celuilalt.
Credit foto: Franklin Yeep, PR
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos