„O familie aproape perfectă“ – poveștile de pe umerii noștri

Cald, uman și atașat de viață, cu toată geografia lui imprevizibilă, când lină, când aridă și incitant de explorat – așa este, în linii mari, documentarul „O familie aproape perfectă“, regizat de Tudor Platon.

De la înălțimea stărilor de surescitare, provocate de diferite momente sărbătorești, până în subteranele emoțiilor stârnite de diferite amintiri și, apoi, din nou pe culmile veseliei, filmul migrează de la o trăire la alta, fără a anunța în nici un fel ceea ce urmează să se întâmple. De aici și originalitatea lui, deși, ca subiect, face parte din „familia“ documentarelor românești care investighează într-un mod personal relația părinte (părinți)-copil (fie ea temă principală sau secundară). Holy Father/ Tatăl nostru (2020, r. Andrei Dăscălescu) și Tatăl (2024, r. Lina Vdovîi & Radu Ciorniciuc) sunt două exemple.

„După 30 de ani de căsnicie, părinții mei m-au anunțat că se despart. În timp ce ei treceau prin acest proces dureros, eu m-am îndrăgostit și mi-am început propria familie. Filmul explorează diferitele nuanțe pe care dragostea le capătă între părinți și copii și copii care devin părinți“ – își descrie filmul Tudor Platon, regizor și scenarist. „O familie aproape perfectă“ explorează nu doar dragostea, ci și cauzele care au dus la fisurarea ei, îi analizează capriciile, dinamica. 

Absența unei voci naratoriale în „O familie aproape perfectă“ îi dă spectatorului libertatea de a-și crea propria poveste. Nu avem un narator care ne explică ce se întâmplă, avem, în schimb, imagini și un conținut verbal care construiesc povestea, respectând un fir narativ, o evoluție, un început, cuprins și deznodământ. Spectatorul asistă și interpretează. Vedem evoluția persoanelor implicate sau, dimpotrivă, liniaritatea lor. Să ai parti pris-uri pentru Mama (Raluca Platon) sau pentru Tatăl (Vasile Platon) este ca și când ai alege doar inima sau doar rațiunea. Ambii părinți (foști soți, foști iubiți) par să treacă printr-un continuu ritual de vindecare, încearcă să înțeleagă ce (li) se întâmplă, apelând la metode diferite – ședințe de pranayama clasică, confesiuni prelungi, la masă, despre trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, îmbrățișarea copacilor, participarea la cursuri de dansuri.

Afirmații de tipul „Pe mine tata nu m-a mângâiat niciodată“ sau „Mama mi-a spus prima dată <<Te iubesc!>> la 50 de ani“ nu justifică neapărat stângăcia părinților în exteriorizarea sentimentelor, mai târziu, în viață, însă reprezintă un act de curaj – exprimarea lor, liber, în fața unei camere de filmat, poate fi văzută ca o victorie (și, de asemenea, ca parte din evoluția lor).

Există o ciclicitate a traumelor care duc la blocaje emoționale, una evidentă în cazul ambelor generații – atât a părinților, cât și a copiilor. „O familie aproape perfectă“ transmite și acest mesaj. Este ca o moștenire lăsată și dusă mai departe, sunt poveștile de pe umerii noștri. În clipa în care Clara, tânăra mamă din documentar, plânge pe canapea în timp ce își alăptează bebelușul, copleșită de apăsarea unui episod post-partum (cu rădăcini adânci în trecut), ea nu știe că îi dă puțin din propria suferință și copilului de la sânul ei. Vorbim, în ziua de azi, mai liber despre ceea ce gândim și simțim, dar ne deconectăm de la prezent, ne fură gândurile atât de tare încât devenim una cu durerea. Gestul tatălui, de a lua copilul din brațele mamei, în contextul acestei tensiuni, este mai mult decât o simplă întindere a mâinilor, este salvarea. Ruptura de moștenirea lăsată, împământenirea într-un nou prezent. Eliberarea umerilor de povara unor istorisiri transgeneraționale.

Comicul, în retorica de stări a filmului, are un rol esențial. Nu atenuează clipele mai solicitante, scopul lui este altul; el există prin forța și prin originalitatea lui. De-a lungul documentarului, se conturează, astfel, scene de o autenticitate seducătoare. Cu cât materialul este mai brut, mai neprelucrat, cu atât efectul este mai garantat. Comicul, în „O familie aproape perfectă“, ne arată cu degetul spre existența însăși: bogată în nuanțe, mereu în schimbare, niciodată atât de apăsătoare încât să uităm să râdem.