„Tata“, regizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, își pregătește intrarea oficială în cinematografele de la noi. Până atunci, însă, citiți interviul cu Lina Vdovîi, coregizoarea documentarului!
„Tata“ intrigă, tulbură și emoționează. Este un film puternic, documentat timp de 6 ani, cu o poveste al cărei tipar s-ar putea regăsi în rândul multor angajați – emigranți sau nu -, dar și în multe familii. Cu toate astea, „Tata“ rămâne personal, fragil și în același timp curajos. Ce a însemnat realizarea lui, aflăm mai multe din interviul cu Lina Vdovîi:
Dinfilme.ro: Lina, găsesc documentarul „Tata“ extrem de subiectiv. Poate că nici nu ar putea fi altfel un film cu titlul acesta. Acum, acum după un an de călătorii festivaliere, proiecții în lume și în țară, premii câștigate, poți spune că ți-ai încheiat și tu procesul de vindecare? Te mai încearcă „frica de tata“, pe care o amintești, constant, în documentar, și care se vede și în unele reacții emoționale?
Lina Vdovîi: Nu pot spune că procesul de vindecare s-a încheiat, dar nici nu mi-am propus asta prin film. „Tata“ mi-a oferit, într-adevăr, spațiu pentru confruntare, explorare și, după șase ani de muncă, un soi de reașezare emoțională. Am reușit să ies din rolul de victimă și să-l privesc pe tata nu doar ca pe un abuzator, ci ca pe o persoană cu propriul trecut și propriile traume. Pentru mine, ăsta e marele merit al filmului. Nu vindecarea în sine – care nu știu dacă se va săvârși vreodată, dar care nici nu mă mai preocupă atât de mult – ci capacitatea de a înțelege anumite lucruri, anumite mecanisme care au generat în trecut frică și durere. În felul ăsta, trecutul nu mai atârnă atât de greu, am reușit să-i iau din putere.
De la ce a plecat ideea acestui documentar? Cât a fost nevoia de a înțelege și, eventual, de a vindeca o durere profundă, și cât de a aduce în lumină situația multor emigranți (români) umiliți și abuzați de angajatori? Și, apropo, te-ai gândit să abordezi acest subiect și în interiorul României, pentru că și aici au loc astfel de abuzuri, mai agresiv sau, dimpotrivă, mai „elegant“, mai „diplomat“?
Documentarul a pornit de la strigătul de ajutor al tatălui meu, iar ideea inițială a fost să ne concentrăm pe el și pe abuzul pe care îl suporta în Italia. Mi se părea profund nedrept, cu atât mai mult cu cât documentasem anterior, în calitate de jurnalist, povești similare, fără să știu că tocmai tata era unul dintre acei muncitori exploatați despre care scriam.
Deși simțeam că mocnește ceva în fundal în direcția asta, în primii ani nu mi-am imaginat că voi include și povestea personală, și mărturiile femeilor din familia noastră. Însă, în timp, mi-am dat seama că filmul nu putea fi făcut altfel, pentru că acea violență din exterior avea un corespondent direct în interiorul familiei. Voiam să vorbim despre violență în toată complexitatea ei – în toate formele în care se manifestă în viețile noastre, fie în spațiul privat, fie la locul de muncă.
Da, am reflectat și asupra situației din România – mai ales la cazurile recente, oribile, de femicid. Dar următorul film va aborda o altă temă.
Documentarul e un tip de cinema care se naște în timp real. Sigur, pornești de la o idee, cu un plan, dar ești obligat, ca regizor, să te raportezi la realitate în forma ei brută, nefiltrată. Poți controla foarte puțin, ori tocmai această imprevizibilitate îi conferă documentarului profunzimea și autenticitatea atât de valoroase. (Lina Vdovîi)
Ai avut de la bun început un plan clar sau te-ai adaptat la provocările apărute pe parcurs?
Nu știu dacă, atunci când lucrezi la un documentar, poți avea un plan foarte clar și bine pus la punct. Așa cum spuneam, noi aveam un alt film în minte la început, iar ulterior povestea s-a transformat, a devenit mai complexă. Documentarul e un tip de cinema care se naște în timp real. Sigur, pornești de la o idee, cu un plan, dar ești obligat, ca regizor, să te raportezi la realitate în forma ei brută, nefiltrată. Poți controla foarte puțin, ori tocmai această imprevizibilitate îi conferă documentarului profunzimea și autenticitatea atât de valoroase.
De-a lungul filmărilor, nu v-a fost teamă să fiți agresați de angajatorul italian? Recunosc, acest personaj inspiră spaimă și cred că e nevoie de mult curaj să-l filmezi cu camera ascunsă.
Angajatorul italian nu era conștient de existența proiectului și nici de rolul nostru în realizarea lui. Știa doar că sunt fiica lui Pavel – atât. Povara filmărilor cu camera ascunsă a căzut pe umerii tatălui meu. El a fost cel care a riscat zi de zi, dar fusese pregătit temeinic. Atât eu, cât și Radu (n.r. Radu Ciorniciuc, coregizorul documentarului și partenerul de viață al Linei), aveam experiență anterioară în folosirea camerei ascunse, din anchetele noastre jurnalistice, așa că i-am explicat pas cu pas, în mai multe rânduri, ce are de făcut ca să nu fie deconspirat. Din păcate, nu aveam altă posibilitate de a documenta agresiunea fizică. Aveam nevoie de acele imagini puternice – atât pentru film, cât și ca probă în instanță.
În afară de povestea personală, ce alte referințe ai avut privind realizarea documentarului, au fost alte titluri sau regizori care te-au inspirat?
Nu cred că a existat un film sau un regizor anume care să mă fi inspirat direct, pentru că povestea din „Tata“ – și felul în care a fost spusă – este profund personală și atipică. Totuși, există câteva documentare care, deși tratează teme diferite, mi-au oferit curajul de a-mi asuma propria poveste în film: For Sama (2019, r. Waad Al-Kateab, Edward Watts), Minding the Gap (2018, r. Bing Liu), Stories We Tell (2012, r. Sarah Polley). Toate explorează vulnerabilitatea într-un mod autentic, iar asta mi-a dat încredere că povestea mea poate avea forță cinematografică.
Prezența lui Radu alături de mine pe tot parcursul acestui proces a fost esențială, atât ca partener de viață, cât și ca partener creativ. Când mă copleșeau emoțiile — iar momente în care s-a întâmplat asta au fost destule — Radu intervenea cu calm și răbdare, păstrând distanța necesară față de <<subiect>>.
La un moment dat, în film, fiica ta te întreabă „de ce ești supălată“. Îi răspunzi spunându-i că o să-i explici când va crește mare. Sunt traumele copilăriei o „moștenire“ pe care e mai bine s-o înțelegem și apoi s-o îngropăm sau s-o ducem mai departe povestind-o și altora?
Cred că traumele trebuie înțelese și asumate, nu îngropate. Sigur, fiecare persoană are propriul ritm de procesare. Însă, dacă fugim de trecut, riscul este să transmitem, inconștient, rănile noastre generației următoare. Exact asta s-a întâmplat în familia mea, iar ceea ce încerc eu acum este să rup acest ciclu toxic. Pentru mine, a vorbi despre traumă nu e doar un gest de eliberare personală, ci și un act de responsabilitate. În primul rând, față de copiii mei, cărora încerc să le ofer un spațiu mai sănătos în care să crească.
Lina, cum a fost să lucrezi cu Radu?
Prezența lui Radu alături de mine pe tot parcursul acestui proces a fost esențială, atât ca partener de viață, cât și ca partener creativ. Când mă copleșeau emoțiile — iar momente în care s-a întâmplat asta au fost destule — Radu intervenea cu calm și răbdare, păstrând distanța necesară față de „subiect“. Sigur, au existat și momente mai dificile, în care a trebuit să negociem și să ne acordăm reciproc spațiu pentru a fi creativi. Dar, înainte de toate, am învățat, prin acest proces, să comunicăm. Fără Radu, cu siguranță nu aș fi reușit să duc filmul până la capăt.
Au fost scene pe care le-ați scos de la montaj?
Sigur, au fost multe scene care au fost eliminate la montaj. În cei șase ani de filmări, am adunat mult material, iar la montaj a trebuit să facem alegeri care, uneori, au fost dureroase. Dar aveam nevoie să ajungem la un echilibru între cele două fire narative – am muncit un an și jumătate, la montaj, numai pentru asta – și am păstrat doar ce-am considerat că ajută la construcția și clarificarea poveștii. Suntem împăcați cu felul în care arată filmul acum.
Dacă ar fi să faci acum, în acest moment, documentarul, l-ai construi la fel, ai schimba ceva, sau deja te gândești la următorul proiect?
Nu cred că aș schimba ceva esențial. Filmul reflectă exact cine eram în acel moment, cu toate limitele și curajul pe care le-am avut atunci. Totuși, următorul proiect nu va mai fi unul personal. Am mai multe idei pe care le dezvolt în paralel.
Foto deschidere: Radu Ciorniciuc
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos