„Băiatul și stârcul“ – portretul artistului la bătrânețe

În fiecare artist există o latură luminoasă și una mai puțin luminoasă, iar asta se întâmplă și în cazul lui Miyazaki.

În „Băiatul și stârcul“, mai mult ca în oricare altă animație a sa – cum ar fi, de exemplu, „Spirited Away“ -, Miyazaki pare să dea frâu liber tenebrelor, întunericului, lumii nevăzute unde se ascund tot felul de spaime și de personaje de coșmar. Mahito, protagonistul întâmplărilor, este ghidat în lunga lui călătorie prin mai multe lumi de un stârc cenușiu, un personaj imprevizibil și grotesc de înfiorător.

„Băiatul și stârcul“ nu are inocența conținutului din „Vecinul meu, Totoro“, „Ponyo“ sau din „Kiki: Livrări la domiciliu“, însă are, cromatic și vizual, același farmec și același puternic impact – expresie a unei nevoi uriașe de a crea și de a da formă unei fantezii ieșite din comun. Publicul căreia i se adresează începe mai curând cu perioada (pre)adolescenței, pentru că imaginarul dezvoltat aici traduce mai degrabă o viziune ușor apăsătoare.

Povestea, pe scurt: După ce îi moare mama într-un incendiu, Mahito, un băiat de 11 ani, părăsește orașul Tokyo și se mută, pentru o perioadă, la țară, în satul unde a crescut. Va locui împreună cu tatăl său într-o casă mai veche, pe o moșie uriașă. Aici, întâlnește un stârc care îi devine ghid și îl conduce într-o lume misterioasă. Se va confrunta cu personaje-cheie, va trece prin experiențe marcante și, după toate acestea, va încheia un proces de maturizare.

Revenind la viziunea cineastului, a imaginarului translatat pe marele ecran, vom asista la cadre de un dinamism aproape feroce – au loc explorări deloc timide ale formei, orice ar presupune ea și orice tip de ființă ar reprezenta, om sau animal. În lumile misterioase prin care va trece Mahito, cei blânzi și frumoși se lichefiază (cum ar fi mama lui Mahito), iar cei mici și drăgălași devin fioroși prin supradimensionare și aglomerație (cum ar fi perușii).

Actul creației nu urmează niciodată un drum lin, cuminte, este plin de neprevăzut, de scufundări în abisurile personale. Dar și de ieșiri la lumină. Pentru a echilibra acest imaginar, Miyazaki (re)aduce în scenă și o serie de făpturi mai temperate, personaje constante în animațiile lui – bătrâne simpatice, fete războinice sau creaturi fragile și minuscule, cum sunt, în cazul de față forfăiții.

Dar dincolo de detaliile vizuale și de multele capitole ale poveștii, se conturează un amănunt extrem de important. Este vorba de crezul artistic pe care ni-l transmite regizorul.

Miyazaki, el însuși aflat într-o etapă esențială a vieții lui, bătrânețea, ne lasă să-i citim, printr-o serie de mesaje clare, învățăturile. A venit vremea nu doar să lase moștenirea cuiva, cât mai ales să găsească moștenitorul potrivit, pentru că „Cei ce-mi imită învățătura vor pieri“ – auzim din gura unui bătrân gardian al unui turn. Turnul în sine este simbol al solitudinii – iată o altă condiție a actului artistic -, iar solitudinea este un dar (primul turn care apare este împrejmuit de niște pereți uriași, pentru a fi protejat). Dacă nu primim acest dar, îl facem noi posibil.

„Construiește-ți propriul turn, o împărăție lipsită de răutate!“ – îl mai îndeamnă același gardian pe mai tânărul Mahito. Interpretările se subînțeleg – „Băiatul și stârcul“ nu este neapărat un testament (deși tema morții ocupă, la rândul ei, un loc destul de vizibil), cât mai curând un crez artistic.

Animația este distribuită la noi de Bad Unicorn și poate fi văzută deja în cinematografe.