Câteva păreri despre patru filme văzute la Festivalul filmului european, patru povești diferite, mai mult sau mai puțin conectate la AI, însă toate profund umane:
The Pod Generation – inteligența naturală vs inteligența artificială
Filmul, pe scurt: Rachel (Emilia Clarke) și Alvy (Chiwetel Ejiofor) se pregătesc să devină părinți – într-un mod mai puțin convențional. Închiriază de la gigantul tehnologic Pegazus un uter artificial portabil (atât de mamă, cât și de tată), în care urmează să se dezvolte copilul lor. Inițial, ideea îl bulversează pe conformistul Alvy, care și-ar fi dorit o sarcină naturală, însă, pe parcurs, pare să devină neașteptat de atașat de conceptul noului tip de maternitate.
Opinie: În pofida esteticii avansate de film – interioare populate cu gadgeturi ultra avansate, care îți organizează viața și masa de la prima oră a zilei, spații urbane cu capsule ale naturii, psihologi non-umani și asistenți virtuali cu inteligență artificială integrată -, filmul The Pod Generation păstrează emoția și transmite o emoție. Atașamentul, se pare, nu poate fi suplinit de nici o tehnologie.
Oricât de sterilă ar părea ideea unui uter portabil, fabricat din plastic, care poate fi purtat atât de femeie, cât și de bărbat, ea nu anulează sentimentul matern sau patern, dragostea care crește odată cu ființa din uterul respectiv. Ba chiar e vorba de mai mult de-atât: de felul în care feminitatea se convertește în masculinitate, de modul în care atributele asociate în general (sau mai curând în trecut!) femeii sunt preluate de bărbat.
Alvy trece prin adevărate furtuni emoționale, este când extrem de reticent, când extrem de dedicat statutului în devenire, cel de tată; are o fire mai statică (dacă nu casnică), îl preocupă plantele și natura. Rachel, în schimb, este sursa principală de venit, profită de fiecare dar al tehnologiei, se ocupă cu pregătirea camerei copilului, are viață socială. În nici un caz, nu (mai) este femeia de casă.
The Pod Generation pătrunde dincolo de extravagantul concept al unui uter-butaforie, aduce în atenție și dinamica de cuplu sub impactul conflictului dintre artificial și natural. Îndepărtându-ne de natură, „divorţăm de noi şi asta ne face înfometaţi emoţional“ – spune Alvy la un moment dat, în film. Iată o replică pe care, probabil, inteligența artificială ar procesa-o mai greu.
The Grandson/ Nepotul – de la o dramă cuminte la thriller polițist
Filmul, pe scurt: Bunicul lui Rudi cade victimă unei escrocherii de tipul „metoda accidentul“ – a fost păcălit telefonic să predea o sumă de bani sub pretextul unui accident suferit de o rudă apropiată. Dezamăgit de mersul lent al anchetei făcute de poliție, Rudi decide să facă singur dreptate.
Opinie: Sunt doi nepoți în lungmetrajul scris și regizat de Kristóf Deák, nepotul bun și nepotul rău, de unde și tensiunea secundară a filmului. Nepotul bun este Rudi, cel care își propune să răzbune o uriașă nedreptate, iar antieroul, nepotul rău, este Doma, escrocul, personajul fără scrupule care profită de vulnerabilitatea persoanelor în vârstă.
Tensiunea principală este sugerată de escrocheria în sine – pusă la cale de niște tineri pentru a înșela niște bătrâni – și de modul în care Rudi se angajează într-o aventură plină de suspans pentru a tăia capul balaurului. La început, Nepotul nu este decât un film așezat, care nu pare să promită prea multe, dar pe măsură ce Rudi desface rând pe rând nodurile poveștii, surprizele se tot țin lanț.
În asta constă și farmecul acestui film – în modul în care se transformă dintr-o dramă cuminte în thriller polițist cu accente de comedie neagră. Actorii care-i interpretează pe bătrânii năpăstuiți ne livrează autentice scene de real life, acea viață străină de angajamentele sau promisiunile făcute la orele de terapie în grup, și fac din personajele lor aliați de încredere în misiunea pe care o are mai tânărul Rudi.
Kristóf Deák reevaluează în film și ideea încrederii pe care un nepot îl are în bunicul său – evenimentul furtului luminează ape mai adânci, Rudi va descoperi lucruri noi despre bunicul său, fapt care va face parte, firesc, din procesul de maturizare prin care trece. Dar pune în discuție, de asemenea, și încrederea oarbă pe care bunicii o au în nepoții lor. Maturizarea, iată, nu are limite de vârstă.
Femeia pe acoperiş – un film trist, apăsător, și totuși nelipsit de lumină
Filmul, pe scurt: Mira mai are doi ani până la pensie, duce o viață aparent normală, are un job și o familie de îngrijit, gătește, spală, calcă, dar mai ales calcă. Într-o dimineață ca oricare alta, se trezește, pune hainele familiei la uscat, cumpără mâncare pentru pește și pleacă la bancă cu un cuțit de bucătărie în geantă, cu scopul de-a comite un jaf. În scurt timp Mira își dă seama că nevoia ei de bani nu va putea fi depășită decât de nevoia ei de iubire.
Opinie: Mira este expresia unui paradox teribil – deși aduce viața (este moașă de profesie), își urăște de moarte propria-i existență; trece printr-o predepresie, are tentative de suicid, este introvertită și imposibil de descifrat. Apropiații nu-i înțeleg gesturile, o bombardează cu enervante întrebări repetitive, îi iau puținul aer pe care îl mai are.
Mira este admirabil interpretată de actrița Dorota Pomykala. Personajul este atât de bine jucat, încât rolul transcende cinemaul – Mira simbolizează femeia căzută în deznădejde, blocată în această stare, enervantă prin încăpățânarea ei de a se deschide. Depresia este greu de dus, nu doar de cei care o poartă cât mai ales de cei implicați indirect – ar fi un prim mesaj al filmului.
Un alt mesaj ar fi lupta mocnită pe care se chinuie să o poarte un astfel de om, aflat nonstop cu un picior pe marginea prăpastiei. Mira curtează pericolul urcând pe acoperișul blocului de pe care tot vrea să se arunce, își curtează și soțul, ca o adolescentă, riscând să pară ridicolă în ochii lui, își pândește vecinul de la casă în timp ce se răcorește cu un furtun de apă. Din când în când își ridică privirea spre cer – momente în care avem parte și de puțină lumină în film.
Lumina vine însă și din cromatica blândă, pastelurile deschise folosite în „paletarul“ filmului. Rafinează cadrele și îmblânzește subiectul. Poate de aceea Tribeca FF a descris lungmetrajul deopotrivă devastator, personal, plin de speranță și amuzant.
Brian și Charles sau Gepetto și Pinocchio
Filmul, pe scurt: Brian este un inventator care locuiește într-un sătuc din Țara Galilor, iar fiecare zi este pentru el o oportunitate de a mai crea ceva. Fiecare zi îi aduce o nouă idee. Ceea ce iese din mâinile lui este mai curând simpatic și ciudat, decât interesant sau funcțional. Dar Brian nu renunță, creează și creează. Noul lui proiect insolit este un robot cu inteligență artificială – fabricat din diverse obiecte găsite, o mașină de spălat, și dotat cu o obsesie pentru varză. Robotul are și un nume, un nume potrivit cu unicitatea lui Brian: Charles Petrescu.
Opinie: Brian și Charles a fost inițial un scurtmetraj, realizat în 2017, pe care Jim Archer l-a dezvoltat 5 ani mai târziu într-un lungmetraj. În varianta actuală, filmul riscă să fie prea lent și pe alocuri absurd, păstrând totuși câteva momente comice.
Mai multe personaje, o intrigă mai complexă și povestea se apropie de cea a lui Gepetto și a păpușii sale. Dacă în filmul scurt Charles este dus pe un deal de însuși Brian, să locuiască și să se descurce singur, în lungmetraj Charles este cel care evadează de-acasă (asemenea curiosului Pinocchio). Robotul a avansat, pe parcurs dobândește și alte sentimente umane, va trece chiar și prin întâmplări de maturizare (tot ca păpușa de lemn). Înfățișarea, în schimb, îi rămâne aceeași – improvizată, stângace, hilară prin efectul ei.
Granița dintre om și mașinărie se șterge treptat însă nu până la a ne întreba dacă robotul va depăși omul și dacă se va întoarce împotriva lui. De-aici și lejeritatea abordării pe care o propune Jim Archer privind conceptul de AI.
Pe de altă parte, ideea de singurătate, de izolare, are multiple fețe – Brian nu e unicul solitar și nici unicul personaj straniu din filmul plasat în Țara Galilor. Solitudinea pune în mișcare toate apropierile din film, este universală, iar nevoia de interacțiune, de contact social, rămâne o caracteristică profund umană. Așa a venit pe lume și Pinocchio – din dorința unui bătrân de a avea un copil pentru a-și alina singurătatea.
Foto deschidere: imagine din filmul Brian și Charles
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos