„Am vrut să fac un film despre o relație de dependență dintre doi oameni cu visuri diferite“

Mihai Mincan, scenaristul şi regizorul filmului „Spre Nord“, vorbeşte despre povestea reală care i-a inspirat lungmetrajul de debut, ideile de bază din film şi în ce măsură nume ca Alfred Hitchcock, Martin Scorsese, Jia Zhangke sau Takeshi Kitanodar i-au fost repere în munca de regizor. Atenţie, textul conţine spoilere!

Dinfilme.ro: Ați vrut să faceți un film despre credință sau un film despre doi tineri care vor să plece clandestin în  America?

Mihai Mincan: Am vrut să fac un film despre o relație de dependență dintre doi oameni cu visuri diferite. Unul dintre ei este o persoană extrem de religioasă, aproape mistică, care simte că a ajuns în punctul vieții în care poate și trebuie să-l răsplătească pe Dumnezeu pentru ceea ce percepe ca fiind bunătatea pe care a primit-o de-a lungul vieții sale, iar celălalt este un tânăr român extrem de pragmatic, cu un vis clar, cel de a părăsi țara și a-și găsi o viață mai bună, în America. Aceste două personaje se întâlnesc în condiții mai mult sau mai puțin extraordinare pe puntea unui vas transatlantic, o construcție uriașă care traversează Atlanticul dinspre Spania spre America și ajung într-o relație de codependență, a cărei miză ultimă este, de fapt, supraviețuirea, și de-o parte, și de cealaltă. Acum, sigur că filmul include în paralel și temele despre care pomeniți aici, credința sau imigrația, dar pe mine ce m-a interesat a fost relația asta dintre două personaje și implicațiile morale pe care le pot transmite prin întâlnirea celor doi.

Filmul este inspirat dintr-o poveste reală. Mi-ați putea da mai multe detalii? Ce s-a întâmplat cu protagoniştii reali?

Se referă la mai multe povești reale, este o operă de ficțiune construită dintr-o serie de povești reale peste care am dat în perioada de documentare. Povestea inițială de la care am început să documentez subiectul a rămas în istoria maritimă sub numele de „Incidentul Maersk Dubai“. S-a întâmplat în 1996, ca și filmul, când doi tineri români au încercat să traverseze oceanul în mod ilegal la bordul unui vas de tip cargo dinspre Europa spre America. Unul dintre ei a fost prins și aruncat în apă, omorât de membri ai echipajului, iar celălalt a fost ascuns de un marinar filipinez mai milos într-o cameră metalică aflată undeva la baza vaporului și transportat în siguranță până la destinație în America. Acesta a fost și finalul faptului real, dacă pot spune așa, pentru că tot apare întrebarea ce s-a întâmplat cu protagoniştii reali: unul a fost omorât, celălalt a fost dus la destinaţie unde, din ce ştiu, trăieşte şi astăzi. Iar în privința presupusei crime, cadavrul nu a fost niciodată identificat. A existat un fel de mini conflict diplomatic între țările implicate, Taiwan, Canada și Filipine, care până la urmă nu s-a soluționat în niciun fel. Exista bănuiala că s-au plătit niște bani de către armatori și, cumva, procesul a fost adormit, ca să spun așa.

Nu am încercat să reabilitez sau să îngrop noțiunea de credință, ci doar să redau cum doi oameni care nu se cunosc, nu au o limbă comună în care pot comunica, încearcă, se străduiesc să caute puntea de legătură între ei prin intermediul unui obiect pur, o carte pe care scrie Biblia.

Cred că „Spre Nord“ marchează o turnură în istoria filmului românesc, cu filmul „Spre Nord“, reperele s-au schimbat. Mai mult, nu pare să își propună să promoveze o ideologie anume și nici să fie „politically correct“, dimpotrivă, pare să reabiliteze ceva ce azi pare profund desuet, credința/ a fi religios, fără a sufoca însă spectatorul cu această idee. V-ați gândit, când ați scris scenariul, să construiți o parabolă?

Sunt multe întrebări aici, o să le iau pe rând. Nu m-am gândit să construiesc o parabolă, cred că subiectul avea un element de parabolă și, transformându-l sau ficționalizându-l într-un scenariu de film, poate că a rămas ceva din elementul originar. Dar intenția mea nu a fost asta. Nu sunt neapărat un mare fan al metaforei, parabolei, ci al unui real destul de direct, de conectat. Eu sper că promovează o ideologie anume, de ce nu? Filmul, în mare parte, este legat de conceptul de bani. Faptul că doi tineri decid să-și riște viețile ca să ajungă ascunși la bordul unui vas în America pentru o viață mai bună reprezintă un fel de ideologie. Reprezintă o temă ideologică care se numește sărăcie și poate fi articulată foarte bine. Ce nu am încercat în schimb, a fost să promovez direct vreo concepție despre credință sau a fi religios. Pentru mine, Biblia reprezintă un obiect, o creație literară pură și în cazul ăsta un comunicator între două lumi paralele, lumea românului și lumea marinarului filipinez. Nu am încercat să reabilitez sau să îngrop noțiunea de credință, ci doar să redau cum doi oameni care nu se cunosc, nu au o limbă comună în care pot comunica, încearcă, se străduiesc să caute puntea de legătură între ei prin intermediul unui obiect pur, o carte pe care scrie Biblia.

În general, astăzi mi se pare că noțiunea asta de a pătrunde într-o lume pe care un creator de filme ți-o prezintă s-a pierdut destul de mult de când există toate platformele de streaming. Intrarea într-o lume nouă a devenit ceva foarte banal și simplu. Te așezi în fața unui calculator, apeși play, intri în lumea respectivă. „Spre Nord“ cred totuși că cere ceva mai mult, sau ar trebui să ceară ceva mai mult.

Ați spus, după proiecția de la Cinema City din Afi Cotroceni, că filmul a fost gândit și creat special pentru sala de cinema. La ce anume v-ați referit când ați spus asta?

M-am referit la faptul că noi am încercat să construim în film o lume. Pentru lumea aia, la modul în care noi ne-am imaginat-o, am lucrat enorm, am lucrat ani întregi. De la modul în care am folosit lumina, de la modul în care am încadrat personajele, de la modul în care am construit sunetul acelei lumi, sunetele care se aud în acea lume. În general, astăzi mi se pare că noțiunea asta de a pătrunde într-o lume pe care un creator de filme ți-o prezintă s-a pierdut destul de mult de când există toate platformele de streaming. Intrarea într-o lume nouă a devenit ceva foarte banal și simplu. Te așezi în fața unui calculator, apeși play, intri în lumea respectivă. „Spre Nord“ cred totuși că cere ceva mai mult, sau ar trebui să ceară ceva mai mult. Tot ce e nevoie e să te ridici de pe scaunul din casă, să te îmbraci, să te duci la cinema, se stinge lumina și ăsta e tot preambulul pe care tu trebuie să îl faci ca să poți intra, sau să îți dai șansa asta să intri în lumea de două ore pe care o creează filmul. Că-ți place lumea respectivă sau nu, că te regăsești în ea, asta e cu totul o altă discuție. Dar cred că un film poate fi un pretext de dialog sau ceva care te lasă cu niște idei la care să te gândești, să le poți vorbi alături de prieteni sau de cei apropiați.

Finalul nu îl alegi, adică nu am avut cinci finaluri posibile și am zis că am să îl aleg pe acesta. De obicei nici nu scriu așa. Pornesc dintr-o poveste, o duc, continui să scriu la ea și la un moment dat cred cu putere că povestea respectivă își alege singură finalul.

Finalul filmului stă sub semnul echivocului, nu știm exact ce se întâmplă cu Dumitru, dacă își împlinește visul sau nu. De ce ați ales acest final? Ați avut și alte variante în minte?

Finalul nu îl alegi, adică nu am avut cinci finaluri posibile și am zis că am să îl aleg pe acesta. De obicei nici nu scriu așa. Pornesc dintr-o poveste, o duc, continui să scriu la ea și la un moment dat cred cu putere că povestea respectivă își alege singură finalul. La mine, în contextul în care povestea începe cu oameni aruncați de pe bordul vasului în apă și omorâți, deci într-o formă de cinism în care valoarea vieții unui om este o cantitate neglijabilă, nu cred că aș fi vrut niciodată să virez spre un tip de final care are așa o notă de optimism, ca să nu zic un „happy ending“. Nu am avut alte variante în minte, după cum spuneam, pur și simplu povestea m-a condus spre acest tip de final în care vedem un personaj care își construiește o fantezie, sau iese de fapt dintr-o fantezie pe care și-a construit-o, enumerând niște elemente care pe el îl ajută să-și continue drumul, să-și continue viața, să își continue gândul, ideea, visul în sine. Cât despre echivoc, da, cred că are o gramădă de echivoc finalul, dar nu știu cât a venit neapărat de la mine, ca intenție, și cât a venit de la un mod natural de a scrie o poveste în care finalul nu înseamnă întotdeauna că e bine sau că e rău, ci că poate exista și o linie de mijloc între extreme în care privitorul să fie lăsat să își imagineze spre ce merge povestea.

Mi-ați putea numi câțiva regizori care v-au inspirat/ care vă inspiră, repere/ referințe pe care le-ați avut când ați scris/ regizat „Spre Nord“?

Când scriu, nu folosesc niciodată filme, folosesc muzică și folosesc literatură, am folosit și poezie în cazul ăsta. Când am regizat, am avut destul de puține influențe directe în film. Ce-mi aduc aminte că am folosit destul de mult a fost un film al lui Alfred Hitchcock care se numeste „The Wrong Man“, în care ideea de paranoia, de claustrofobie este foarte bine construită din mișcări de cameră și din încadraturi și cred că am folosit niște elemente de acolo și în „Spre Nord“. Apoi am folosit destul de mult primele filme ale lui Martin Scorsese, „Mean Streets“ și „Taxi Driver“ și cinematografic, și pentru starea pe care o construiesc acolo, și pentru un fel de rawness, să zicem așa, o cruzime care e implicată în imagine. Ce am mai avut ca sursă de inspirație a fost și cinemaul asiatic, mai ales filmele lui Jia Zhangke, „A Touch of Sin“, de exemplu, a fost o influență destul de mare, dar și din zona japoneză, Takeshi Kitano, Kiyoshi Kurosawa. În general au fost filme pe care nu am încercat să le folosesc direct ca referință, ci filme pe care le văzusem de-a lungul anilor și care, cândva, cumva, mi-au transmis o anumită stare, un anumit mood pe care l-am simțit și cand m-am apucat să regizez „Spre Nord“.