Aşa cum te vulnerabilizează un copil probabil că nu reuşeşte să o facă nimeni, niciodată.
Deşi sunt rare momentele în care îl vedem pe tatăl lui Sophie plângând, forţa acestor momente este absolut răvăşitoare. În hohote sau mocnit, plânsul lui Calum Aaron Patterson emoţionează, şi nu pentru că actorul Paul Mescal ştie să joace foarte bine (sau poate şi pentru asta!), ci pentru că prin plâns cunoaştem cu adevărat personajul. Și, tot prin plâns, ni se transmite că taţii pot fi şi aşa.
Povestea, pe scurt. Sophie îşi aminteşte cu melancolie de o vacanţă de vară petrecută cu tatăl ei, în urmă cu 20 de ani, undeva în Turcia. Îi reapar în memorie momentele de bucurie împărtăşite cu el, complicitatea şi jocurile lor, uneori micile neînţelegeri. Cine este de fapt acest bărbat pe care ea simte că nu l-a cunoscut?
Calum Aaron Patterson este anti-eroul, opusul tatălui perfect, al tatălui model, prezent în viața unui copil, reperul masculin, cel care îi dă siguranța. El este divorțat de mama lui Sophie, așa că vacanțele și timpul petrecut cu fiica sunt fie negociate, fie împărțite la mica înțelegere. Charlotte Wells, regizoarea şi scenarista filmului, nu şi-a dorit un personaj puternic – nu în sensul clasic; tatăl lui Sophie îşi face intrarea în film având mâna dreaptă în ghips. Un „defect“ care pare să îi anunţe fragilitatea, identitatea lui emoţională, este ca un fel de cicatrice a lui Ulise, îl dă de gol, îl descoperă.
Puterea lui Calum constă în a-şi recunoaşte neputinţa. Când plânge, Calum o face din cauza unui adevăr greu de suportat sau din cauza propriei înfrângeri şi, de fiecare dată, aceste reacţii sunt în legătură cu Sophie. Aşa cum te vulnerabilizează un copil probabil că nu reuşeşte să o facă nimeni, niciodată.
Charlotte Wells a spus despre „Aftersun“ că este semi-autobiografic, prin urmare, se bazează parţial pe realitate. Poziția ei în modul de a aborda povestea amintește de observatorul lui Cheever.
Scriitorul american scrie într-una din prozele sale scurte, „Fermierul de duminică“, că un observator – adică cineva din afara poveștii, și nu din interiorul ei – vede mult mai bine detaliile semnificative ale unui personaj atunci când, de exemplu, urcă într-un tren (gările apar recurent la Cheever): de la felul în care îşi aşază valiza în plasa de bagaje și îşi verifică portofelul până la cum îşi şterge transpiraţia de pe ceafă. Observatorul, mai scrie Cheever, intuieşte deopotrivă aroganţa, sfidarea sau tristeţea personajului din toate aceste amănunte.
Înclinația spre a evidenția detaliile semnificative vine, în cazul lui Charlotte Wells, nu din faptul că s-ar afla în afara poveștii (filmul este semi-autobiografic, a declarat ea), ci din detașarea pe care i-o permite depărtarea în timp. După 20 de ani de la consumarea vacanței în Turcia, Sophie păstrează în memorie, vizibil de predominant, detaliile semnificative.
Momentele mici, gesturile mici sau gesturile care la o privire de suprafață nu se văd, anumite obiecte plasate aparent naiv într-un colț din cameră, mișcări stângace, emoții reprimate – ochiul nostalgic al camerei de filmat se oprește asupra lor și dă particularitate amintirilor. Dar nu e numai nostalgie aici, este și multă curiozitate, dorința de a recupera și de a reconstrui figura unui tată, de a-l face și mai apropiat pentru a împărți cu el mai mult decât același cer (parafrazând o replică din film).
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos