Ce filme mai vedem la cinema

„The Goldfinch: Iluzia libertăţii“, „La Gomera“ şi „Downton Abbey“ intră de azi în cinematografe. Trei titluri oarecum aşteptate de anumite categorii de public, din următoarele motive: primul este o ecranizare după celebrul roman „Sticletele“ (Donna Tartt), al doilea a fost intens mediatizat, datorită participării la Cannes şi propunerii sale recente pentru o nominalizare la premiile Oscar 2020, iar al treilea are la bază faimosul serial de epocă „Downton Abbey“.

„The Goldfinch: Iluzia libertăţii“, sinopsis: După ce mama lui moare în timpul unui atac terorist, într-un muzeu, Theo Decker (Ansel Elgort) este luat în grijă de o familie din cartierul Upper East Side. Viaţa lui are un traseu spectaculos datorită unui tablou controversat, Sticletele, pictat de Carel Fabritius, în 1654.

Deşi filmul are o poveste cu potenţial şi urmăreşte un destin deloc banal, se pierde în multe flashback-uri, interpretări prea lente şi câteva scene care ar fi putut lipsi. Actorii par că trag de replici şi par că îşi forţează emoţiile. Ceea ce te ţine în priză, în timpul vizionării, este doar speranţa că la un moment dat trebuie să se întâmple ceva. Iar când se întâmplă, se termină filmul. Din când în când, firul narativ este „resuscitat“ prin apariţii antrenante (personajul Boris este un exemplu), proaspete. Boris este opusul celor din Upper East Side, elementul tonic din viaţa lui Theo. Ceea ce stă în picioare în „The Goldfinch: Iluzia libertăţii“ rămâne toată zbaterea asta a protagonistului, de a înţelege ce i se întâmplă, de a se readapta şi a relua cursul firesc după fiecare eşec din existenţa lui.

„La Gomera“, sinopsis: Cristi, un poliţist român corupt implicat într-o afacere de 30 de milioane de euro cu mafia, ajunge în insula La Gomera (Spania) pentru a învăţa „El Silbo“, un limbaj fluierat folosit de localnici. Limbajul codat îl va ajuta să-l elibereze pe Zsolt (Țambrea), un traficant aflat în arest la Bucureşti şi singurul care ştie unde sunt ascunşi banii.

Multaşteptatul „La Gomera“ nu este chiar surpriza anului şi nici o capodoperă a regizorului Corneliu Porumboiu. Este prea demonstrativă intenţia de a face un altfel de film în peisajul filmelor româneşti şi prea obişnuite referinţele la alte filme/regizori (referinţele la „Psycho“, de exemplu, au deja un istoric bogat în cinema, vezi documentarul „78/52“, r. Alexandre O. Philippe). Plusurile merg spre imagine, spre muzică, spre interpretarea Rodicăi Lazăr, prezenţa lui Sabin Tambrea (un actor pe care vrem să îl vedem mai des în filme) şi, bineînţeles, spre acea formă inedită de comunicare, prin fluierat.

„Downton Abbey“, sinopsis: Famila Crawley și angajații lor se pregătesc pentru cel mai important moment din viața lor: vizita regelui și a reginei. Vizita alaiului regal va declanșa scandaluri, va face să se înfiripe iubiri, va lăsa în urmă intrigi care vor pune sub semnul întrebării viitorul conacului Downton.

Ideea de a condensa serialul în film s-a născut în timpul sezonului 3 sau 4 – conform declaraţiilor lui Gareth Neame, producător „Downton Abbey“. Cea mai mare provocare, legat de scenariu, a fost ca povestea să cuprindă toate personajele. „Ce am făcut noi în cazul Downton a fost să luăm lumea britanică arhicunoscută și să combinăm un gen îndrăgit cu un fel contemporan, modern, aproape de telenovelă“, mai spune Gareth. „Downton Abbey“ riscă să fie totuşi un film prea lung, în ciuda umorului britanic prezent din abundenţă, şi, de asemenea, să cadă în plasa unor politici sociale de promovat (feminismul este doar una dintre ele).