Într-un interviu oferit presei, regizorul Pierre Godeau a vorbit, printre altele, și despre provocările pe care le-a întâmpinat de-a lungul adaptării poveștii lui Raoul, un om specialist în biciclete, dar urmărit de un mare secret.
Sinopsis. Raoul Taburin repară biciclete și este un expert în domeniu. Poate detecta orice defecțiune folosindu-și doar auzul. Dar Raoul ascunde un secret care îl bântuie: în ciuda experienței sale în mecanica bicicletelor, nu-și poate ține echilibrul pe două roți.
„Secretul lui Raoul Taburin“ este o adaptare după romanul grafic al lui Jean-Jacques Sempé. Filmul intră în cinematografele din România pe 23 august.
Am considerat mereu că miza discursului nu era să cunoaștem secretul lui Raoul, ci mai degrabă <<Cum se poate trăi cu un astfel de secret?>>
Ce anume v-a emoționat în universul creat de Sempé în romanul grafic „Secretul lui Raoul Taburin“, după care ați făcut adaptarea?
Tandrețea, bonomia și umorul lui m-au emoționat peste măsură. Pentru mine, Sempé e ca un lift: îmi permite să ajung într-un spațiu al credibilului și al inteligenței la care nu cred că aș fi putut avea acces fără sprijinul său…
Spre deosebire de carte, în film, narațiunea este retrospectivă…
Am considerat mereu că miza discursului nu era să cunoaștem secretul lui Raoul, ci mai degrabă „Cum se poate trăi cu un astfel de secret?“. Nu suntem într-un thriller, ci mai degrabă într-o poveste. O poveste simplă ca miză, însă în același timp intimă, fundamentală și universală, care ridică următoarea întrebare: cum putem reuși să fim noi înșine în mijlocul celorlalți? Această întrebare a reprezentat reperul pentru întreaga narațiune… având grijă ca povestirea să fie plăcută. Era obligatoriu. Trebuia să aibă savoare. Spectatorului
să-i placă să i se povestească. Ca atunci când suntem copii, seara înainte de culcare, cu o excepție, desigur: să ținem spectatorul treaz! Dar nu există revelații, nu acesta este obiectivul.
Cum ați ajuns la ideea cu trăsnetul care se aude de fiecare dată când Raoul încearcă să-și dezvăluie secretul?
Ideea trăsnetului nu există în carte. Am creat-o ca un artificiu al povestirii, ca un semn al nenorocirii care îl urmărea pe Raoul și care ne permite să trecem de la dramă la tragedie, fără însă să fie o trecere tristă.
Am făcut eforturi să nu cădem în capcana unei <<biografii a lui Raoul Taburin>> (…)
Prin ce alte elemente ați „completat“ povestea din carte?
Scopul a fost să fim fideli în întregime lui Sempé. Așadar, cum să-i dăm și mai multă prestanță acestei povești fără s-o denaturăm? A fost o lucrare de filigran. Guillaume Laurant, scenaristul filmului, a avut ideea vocii din off, care era cea mai bună modalitate de a traduce pentru marele ecran micile fraze care însoțesc desenele lui Sempé. Raoul a devenit astfel naratorul, ceea ce nu se întâmplă în carte. Apoi a trebuit să găsim idei care să nu pună accentul pe intriga nu foarte spectaculoasă. Am făcut eforturi să nu cădem în capcana unei biografii a lui Raoul Taburin, renunțând la toate scenele care nu vorbeau despre conflictul intim al personajului, pentru a aborda mai bine scene care evocau deja cartea și care îmi sunt dragi, precum relația de rudenie, realizările și percepția de sine. M-am angajat în acest travaliu de meticulozitate, pentru a descrie cât mai bine cu putință traiectoria intimă a lui Raoul.
Ați adus personaje noi?
Am crescut mai întâi ponderea unor personaje mai discrete, precum cel al soției sale. Voiam ca Madelaine să fie un vector de acțiune și mai ales să fie în centrul finalului. Personajul tatălui a fost și el adăugat și, de fapt, ideea de rudenie: necesitatea absolută de a merge pe bicicletă a lui Raoul provine din faptul că fiii negustorilor preiau afacerile părinților lor, în sat. Acest detaliu face parte din întreaga construcție dramatică, deoarece tatăl său este un factor important.
Cum ați reușit să redați bicicleta lui Raoul, care are propria sa autonomie și propriile mișcări specifice și să dați astfel un aer fantastic întregii povești?
Imaginându-mi un dialog mut între Raoul și bicicleta sa, pentru că asta mi-a dat ideea de a-i oferi o autonomie deplină și aparte. Suntem în apropierea ideii de animal domestic, însuflețit. Iar această idee este parte din poezia emanată de întreg. Și mai credeam și că acest detaliu sublinia și mai mult nedreptatea situației lui Raoul: atunci când bicicleta îl urmează, el își păstrează echilibrul, însă în clipa în care urcă pe ea, cade.
Am început editarea sunetului prin design de sunet. Ceea ce rareori se întâmplă în cinema.
Bicicleta reprezintă și un sunet…
Am început editarea sunetului prin design de sunet. Ceea ce rareori se întâmplă în cinema. Și am creat sunete pentru întregul film, câte unul specific pentru fiecare bicicletă. Bicicleta tatălui lui Raoul are sunetul unei locomotive, aproape ca o respirație obosită; bicicleta lui Sauveur, campionul, fluieră; cea a fetiței este melodioasă; iar cea a lui Raoul are un sunet care evocă părțile unui mecanism, spițele, propria sa mecanică. Acest „tic-tic-tic“ contribuie la personificarea sa.
De la începutul filmului până la sfârșit, imaginea este solară și călduroasă…
Culoarea în sine a reprezentat un subiect, pentru că în carte apare puțin. Sunt tușe de culoare pe detalii, în general acolo unde are loc acțiunea. Cum să transpunem asta în imagini? Mi-am spus că ar trebui să avem dominante pastelate pentru decor și figurație, iar costumele actorilor principali să aibă culori mai saturate, pentru a crea un aer prietenos și uniform. Voiam ca lumea să se simtă bine cu aceste imagini, să fie plăcute vederii. A fost o adevărată provocare să plecăm de la ideea decorului unei naturi în plină vară, dar grație contribuției lui Claire Mathon la imagine, Yan Arlaud la decoruri și a lui Nathalie du Roscoät, la costume, cred că am reușit.
Ce ne puteți spune despre decoruri?
Nu a fost simplu, pentru că nu aveam un buget nelimitat, însă exigențele estetice erau mari, având în vedere că voiam să redăm spiritul universului lui Sempé. Am filmat într-un mic sat din sud, la Venterol, în Drôme. A trebuit să eliminăm toate semnele prezentului: am refăcut fațadele magazinelor, am mascat fațada bisericii. Apoi, am avut un declic, în momentul în care am realizat că Sempé vorbește despre noi, despre oameni din jurul său, într-un fel, cum o face Depardon, ale cărui fotografii le-am studiat mult. Așadar, nu era cazul să excludem oamenii din sat. Ca atare, am filmat cu locuitorii, care au avut roluri mici sau au făcut figurație.
Când ai un secret, mai bine îl zici.
Cum ați gândit ritmul filmului?
Trebuia să separ cele două părți: înainte de sosirea lui Figougne/Edouard Baert și după. Când el e acolo, scenele au mai mult dialog. Înainte, filmul era aproape mut. Nu a fost simplu să alegem ritmul, nici să stabilim durata filmului, pentru că la început aveam multe recomandări și voce din off. Cea mai mare provocare pentru mine era să dau timp privirii. Ritmul vocii din off era și el important, pentru că dictează tempo-ul începutului, printre timpii muți. Ulterior, când dialogul începe să se instaureze, ritmul devine mai clasic.
Are un mesaj „Secretul lui Raoul Taburin“?
Am să vă răspund descriindu-vă reacția fraților mei mai mici, de 6 și de 10 ani, după ce l-au văzut. Când au ieșit de la proiecție, au spus: „Când ai un secret, mai bine îl zici“.
A schimbat ceva în dumneavoastră acest film?
Faptul că am făcut o adaptare după Sempé mi-a permis gesturi de o îndrăzneală pe care nu mi le-aș fi îngăduit niciodată de unul singur, iar asta m-a adus mai aproape de mine însumi. Am învățat mult. Cel mai mare inamic al meu este autocenzura. Și faptul că aveam între mine și mine universul lui Sempé, în mod paradoxal, m-a scăpat de asta. Astăzi mă simt mult mai liber.
Interviul a fost realizat de Anne-Claire Cieutat și pus la dispoziție presei de către Independența Film, distribuitorul filmului „Secretul lui Raoul Taburin“ România.
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos