Lazzaro are în el ceva din Simion Liftnicul, deşi nu s-a închis în vreun lift să se roage, dar şi din Laur, chiar dacă e nepătat trupeşte – e bun, îi ajută pe toţi, ştie toate ierburile pământului pe de rost.
În Lazzaro convieţuiesc şi Sancho Panza, şi Forrest Gump – e apărător imaginat al unui cavaler imaginat şi merge neobosit drumuri kilometrice. Lazzarro seamănă cu un înger boticellian – carnaţie pufoasă, păr buclat. Are ochi curaţi, senini, candoarea e scutul lui – Lazzaro e mai degrabă un copil mare.
Oricât de mult l-ai iubi pe Lazzaro, după ce vei vedea filmul lui Alice Rohrwacher, va fi greu să îi faci un portret fidel, care să îl descrie complet. E personaj pozitiv, da, un om bun, da, însă inocenţa lui este atât de răvăşitoare, dacă nu chiar copleşitoare, încât îţi dă impresia unei făpturi de neatins, „inviolata“ (pură, la fel ca numele satului unde trăieşte).
Alice Rohrwacher, regizoarea şi autoarea scenariului, plimbă acest personaj în două timpuri şi spaţii diferite, Satul şi Oraşul. Călătoria lui Lazzaro, din peisajul idilic al domeniului marchizei, verde şi protector, deşi arid în mare parte, în cel metalic şi de ciment al urbei, este neaşteptată. De ce neaşteptată? Pentru că Lazzaro rămâne neschimbat, spre deosebire de restul personajelor care se pliază timpului şi spaţiului. De fapt, este posibil ca atunci când Lazzaro a căzut în hău, căutându-l pe extravagantul marchiz, să fi zburat… Dacă ar fi căzut, ar fi fost înger căzut, dar aşa, Lazarro rămâne doar înger.
Pe Lazzaro îl puteţi vedea pe marele ecran începând de astăzi, 26 iulie, când filmul „Lazzaro cel fericit“ intră în cinematografe!
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos