Filmul „Sunset“: pălării şi bestii

Irisz Leiter (Juli Jakab) ajunge în Budapesta cu gândul de a se angaja la celebra Casă de pălării Leiter, deţinută cândva de părinţii ei, morţi în prezent. Oszkár Brill (Vlad Ivanov), actualul proprietar, o refuză.

Dar Irisz se încăpăţânează să rămână. O întâlnire cu un personaj bulversant o redirecţionează spre o pistă neprevăzută: căutarea lui Kálmán Leiter, singura ei legătură cu trecutul.

Irisz pare un copil curios şi îndărătnic, aruncat într-un labirint când luminos, când întunecat. Trebuie să se descurce singură, iar dorinţa ei de a dezlega misterele din jur îi dă un curaj inconştient. Raportat la personajele cu care interacţionează, Irisz seamănă cu un animal neprihănit. Ea este de fapt spectatorul inocent, aruncat într-o lume necunoscută, o epocă aflată în prag de război (1913), care colcăie de intrigi, violenţă şi afaceri dubioase cu femei. Iar Casa de pălării Leiter este doar intrarea în labirint.

Sunt multe pălării în filmul „Sunset“. Şi tot atâtea bestii. Cu flori, cu pene, dantele, panglici sau mărgele. Un spectacol, eleganţa întruchipată, senzualitate pură. La fel şi bestiile, sunt multe şi camuflate fie sub haine distinse, cum este cazul lui Oszkár Brill sau a „domnului în alb“, din cercurile înalte ale Imperiului austro-ungar, fie sub haine comune, de vizitiu, răzvrătiţi, cap de rebeli, cum este cazul lui Kálmán Leiter şi a celor din organizaţia pe care o conduce. Oameni care acţionează în haită, care miros sângele, care se retrag atunci când apare masculul Alfa.

Plecând de la pălării, Irisz descoperă bestiile. „Oroarea lumii se ascunde sub lucrurile astea mărunte“, este avertizată ea la un moment dat. În mod sistematic, oriunde ajunge Irisz în căutarea ei, replicile de întâmpinare sunt: „Nu ai ce căuta aici!“, „Pleacă!“, „Nu e pentru tine!“. Însă, cu cât este mai respinsă, cu atât devine mai tenace. Protagonista dă viaţă curiozităţii spectatorului, camera devine dublura ei, personaj în sine, obiectul în mişcare ce ne arată drumul.

La un anumit nivel, „Sunset“/ „Apusul“ este identic cu „Fiul lui Saul“, premiatul film al lui László Nemes: poveştile au în centru un personaj care caută pe cineva. Apropierile se remarcă şi la nivel vizual, dar şi stilistic: prim planuri numeroase şi camera-personaj, fundaluri blurate, zgomot de fond – mai intens sau mai puţin intens -, muzica folosită ca expresie a unei tensiuni interioare, crearea unei atmosfere conspirative sau de mister.

Şuşotelilele din încăperile alăturate, vocile celor care nu se văd, tonul premonitoriu a ceea ce urmează să se întâmple, prezenţa bâlciului, camera care spionează de după o perdea duc spre „Werckmeister Harmonies“ (2000) şi „Almanac of Fall“ (1984), filmele lui Béla Tarr, cu care László Nemes a colaborat după ce a terminat studiile. Original rămâne accesoriul principal din „Sunset“, pălăria, obiect de înfrumuseţare, decorativ, dar şi pretext care deschide porţile unei lumi tenebroase. Este ca o glazură dulce pe un tort cu gust amar.