Filmul „Căpitanul“: haina îl face pe om

Dacă ţi se pare că filmele despre nazism s-au epuizat şi că nu s-ar mai putea face nimic pe această temă, s-ar putea ca lungmetrajul lui Robert Schwentke, „Căpitanul“, să te surprindă.

„Căpitanul“ („Der Hauptmann“/ „The Captain“)  este genul de producţie care creează o justificată stare de aşteptare a unei următoare ediţii Cinepolitica, singurul festival de film politic din România, unde a şi fost proiectat. De la an la an, Cinepolitica este din ce în ce mai bun. Sunt aduse filme şi documentare pe care, mare parte dintre ele, le poţi vedea doar aici. Despre „Căpitanul“, Marius Copel, directorul artistic şi selecţionerul Festivalului, ne-a spus, într-un interviu, că este „o producţie aparte, ce nu poate fi încadrată foarte uşor. O experienţă în sine, melanj de genuri şi stări“.

Majoritatea filmelor de acest gen tratează direct sau indirect Holocaustul şi sunt realizate fie din perspectiva călăului, fie din cea a victimelor, fie din unghiul salvatorului. O abordare indirectă avem în „Alegerea Sofiei“ (r. Alan J. Pakula, 1982), unde „firul roşu“ al acţiunii este ţesut de tensionata şi tumultoasa relaţie dintre Sophie şi Nathan. În „Cititorul“ (r. Stephen Daldry, 2008), abordarea este subdivizată în două: iubirea fizică, iniţiatică, dintre adolescentul Michael şi Hanna Schmitz, o femeie mai mare ca vârstă şi doi, aflarea identităţii reale a acesteia, peste ani, de unde întregul proces de conştiinţă al lui lui Michael de după marcanta descoperire. „Pianistul“ (r. Roman Polanski, 2002) şi „Playing for Time“ (r. Daniel Mann, Joseph Sargent, 1980) sunt realizate din perspectiva supravieţuitorilor Holocaustului, a victimelor, iar „Lista lui Schindler“ (r. Steven Spielberg, 1993) şi „The Zookeeper’s Wife“ (r. Niki Caro, 2017) din cea a salvatorilor. Un loc aparte, un subiect din ce în ce mai explorat de către cineaşti, îl reprezintă filmele despre neonazism, mai exact despre modul subtil în care o doctrină criminală supravieţuieşte pervers în discursurile şi ideologia noilor judecători din tribunale, mascată de o retorică alunecoasă. Două exemple: „In the fade“ (r. Fatih Akin, 2017) şi „Murer: Anatomia unui proces“ (r. Christian Frosch, 2018). Lista filmelor despre Holocaust, nazism şi neonazism poate, desigur, continua…

Revenind la „Căpitanul“, perspectiva este una neaşteptată. Iată, pe scurt, despre ce este vorba în film: Herold, un tânăr soldat german, îşi asumă identitatea unui căpitan SS, în ultimele zile ale celui de-al doilea RM, şi folosindu-se de o falsă, dar eficientă autoritate, îşi pune în aplicare toate dorinţele latente. Aceste dorinţe latente sunt, de fapt, nişte instincte primare activate de un context ostil: foame, sete, un pat unde să se odihnească, un culcuş, puterea peste oameni. Iniţial un fugar, dezertor fiind, ajunge mai târziu să-i fugărească pe alţii (din ipostaza de călău). Transformarea lui, odată cu îmbrăcarea uniformei pe care o găseşte, depăşeşte limitele imaginaţiei pentru că are loc foarte rapid şi foarte eficient: la câteva secunde după metamorfoza vestimentară apare un soldat, primul membru al improvizatului grup de intervenţie (un fel de „Einsatzgruppe“ la scară mică) pe care Herold îl va forma. Protagonistul intră pe loc în rol, spectatorul neavând practic timp să „rumege“ informaţia. Imaginea este extrem de sugestivă: nu e doar talentul lui Herold de a-şi asuma noua identitate, este şi credibilitatea oferită de soldat când îl vede. Uniforma ascunde omul, are un efect convingător şi ireversibil asupra privitorului.

Din acest improvizat „Einsatzgruppe“ se detaşează clar soldatul Kipinski, interpretat de Frederick Lau. Poate că este singurul care simte falsul situaţiei – observă că pantalonii lui Herold îi sunt prea lungi şi schiţează un zâmbet şiret. Însă doar atât, reacţiile lui sunt reduse doar la această mimică. Cert e că, în ciuda presimţirii sale, intră şi el, cu acelaşi talent, în joc. Este orbit, ca toate personajele care urmează să apară în film, unele mai sus în grad decât Herold, de uniforma Căpitanului, de retorica lui, de fermitatea cu care manipulează cuvintele şi îşi pune în practică soluţiile extreme. Un executant nazist neiertător, fără fioruri transgresive, remuşcări. O metaforă a lui Hitler la scară redusă. Actorii Frederick Lau şi Max Hubacher (Herold) sunt tandemul esenţial din film, interpretarea lor este de o forţă răvăşitoare.  

Alegerea de a filma în alb negru nu corespunde neapărat unui interes estetic, aşa cum se întâmplă, de exemplu în „The Artist“/ „Artistul“ (r. Michel Hazanavicius, 2011), unde această opţiune se aliniază unui context. Şi nici unei intenţii de a induce o stare de deprimare. Dimpotrivă, filmarea în alb negru atenuează scenele de o cruzime feroce, făcându-le digerabile şi de cătrei cei mai sensibili. Tristeţea, în filmul acesta, vine din altceva: uşurinţa cu care un om devine alt om după ce îmbracă haina unui căpitan SS. Este doar supravieţuire sau scoaterea la lumină a unei laturi tenebroase din fiinţa lui Herold? Oricât de devastatoare din punct de vedere emoţional ar fi întreaga poveste, întrebarea spectatorului rămâne aceeaşi şi se îndreaptă spre el însuşi: oare eu ce aş fi făcut dacă aş fi fost în locul lui Herold? Este şi întrebarea-miză de la care a plecat regizorul şi pe care a vrut să o lanseze prin lungmetrajul său.

Construit pe baza unei documentări asidue şi fidel realităţii – scenele au fost refăcute conform informaţiilor din arhive, majoritatea dialogurilor la fel – „Căpitanul“ rămâne unul dintre titlurile de referinţă din rândul filmelor despre al doilea RM, despre nazism, despre Holocaust. Adevăratul Willi Herold şi şase dintre complicii săi au fost executaţi cu ghilotina pe 14 noiembrie 1946, în închisoarea din Wolfenbüttel, cunoscută ca loc de lichidare al prizonierilor Gestapoului. Herold avea 21 de ani.