„Păsări călătoare“: documentar etnografic şi poveste cu gangsteri

În linii mari, „Păsări călătoare“ ar putea fi un film despre traficul de droguri, însă scenariul nu se înscrie 100% în tiparul acestui gen, fiind documentar etnografic şi poveste cu gangsteri în aceeaşi măsură.

În tribul Wayuu, din nordul Columbiei, fetele şi băieţii stau izolaţi timp de un an înainte de a deveni femei şi bărbaţi, morţii se dezgroapă după o anumită vreme, au loc ritualuri de purificare, colierele deţin puteri magice, iar visele sunt semne prevestitoare.

Ideile adânc înrădăcinate despre familie şi onoare conduc această lume stranie pentru omul modern. Într-o astfel de societate, banul şi, implicit, dorinţa de a deţine control prin violenţă în urma traficului de marihuana vor zdruncina din temelii acest tip de organizare arhaic.

Filmul „Păsări călătoare“ surprinde transformarea în gangsteri a unor oameni inocenţi şi aproape primitivi. Acţiunea are loc între anii 1960 şi 1980 şi este plasată în Guajira (nordul Columbiei). Personaj principal este Rapayet, care este nevoit să facă rost de bani ca să cumpere zestrea cerută pentru a se putea însura cu Zaida. S-ar fi putut opri aici, însă lăcomia îl împinge spre mai mult şi mai mult riscând aproape totul.

Rapayet este, totuşi, o figură specială în film. El este de fapt un context, o sumă de influenţe. Mama Zaidei, Úrsula, şi Aníbal, bătrânul unchi, sunt cei care îl împing la crime în anumite situaţii. Bătrânii tribului, înţelepţii. Prin structura sa, Rapayet nu poate fi considerat un bărbat violent, spre deosebire de Moisés (Moncho), „prietenul“ de afaceri, care adoptă imediat comportamentul unui gangster autentic, sau chiar de mai tânărul şi rebelul nepot Leonídas.

Povestea iese rapid din sfera unui love story cu aer ritualic, aşa cum se anunţă la început – dansul dintre Rapayet şi Zaida seamănă cu o coridă între o femeie şi un bărbat. Este un amănunt etnografic important, la fel de important ca izolarea de un an, „vocea“ viselor ori mesajul păsărilor, elemente constante în film. Detaliile locale, de cultură şi civilizaţie, revin pe parcursul întâmplărilor şi se văd în film ca un fir roşu pe o pânză albă. Numai că albul, în „Păsări călătoare“, nu este sinonim cu imaculatul şi nevinovăţia. Love story-ului îi iau locul lăcomia, răzbunarea, violenţa, iar credinţa în legi nescrise funcţionează ca un bumerang. Se întoarce împotriva ei însăşi şi rămâne imprimată doar în cântecul trist al unui cioban orb.