„The House That Jack Built“: confesiunea unui criminal în serie

În mod obișnuit, o confesiune conține în ea și urma unui regret. Nu este și cazul lui Jack din „The House That Jack Built“.

Inginer cu aspirații de arhitect, suferind de tulburare obsesiv compulsivă, Jack este un criminal în serie cinic și feroce. Autonumit Mr. Sophistication, se folosește de propria mărturisire, relatată lui Verge, un alt personaj tenebros din film (prezent 90% din film doar cu vocea), ca să își facă înțelese crimele comise – de ce sunt ele operă de artă și ce scop au.

Dialogurile dintre Jack și Verge, care preced cele 5 „incidente“/ crime perfecte comise de Jack timp de 12 ani, detaliază nu doar resorturile „savante“ și intelectualiste din spatele lor. Se fac tot felul de trimiteri – muzică, arhitectură, pictură, viticultură (una dintre cele mai interesante!), prin intermediul cărora protagonistul își justifică „actele artistice“. Însă aceste dialoguri mai au un rol, nu aduc doar o informație/ explicație: atrag atenția prin tonalitatea vocilor, prin sunet.

Lars Von Trier folosește sunetul pentru a stimula/ provoca auzul, trecând prin registrele cele mai variate. Crimele lui Jack se aud mai întâi și apoi se văd. Filmul în sine se aude mai întâi și apoi se vede (începe cu dialogul dintre Jack și Verge). Auzul lui Jack a fost stimulat, inspirat chiar, copil fiind, de șuieratul coaselor care seceră grâul. Lovitura de cric, străpungerea cuțitului, ecoul asurzitor al glasurilor din Infern, zgomotul spart al gloanțelor, țipătul uneia dintre victime (cu care, demonstrativ parcă, Jack face exerciții de voce, arătându-i cum se strigă corect după ajutor), tăierea alunecoasă a foarfecei – toate fac parte dintr-o retorică a foneticii, cu un impact mult mai puternic, deseori, decât imaginea.

Pledoaria protagonistului pentru avioanele de bombardament în picaj, Stuka, folosite în al II-lea Război Mondial, are și ea o referință la sunet: prin zgomotul lor, au împrăștiat teroarea în rândul oamenilor. Avioanele sunt un simbol, așa cum sunetul este un simbol în filmul lui Lars Von Trier, simbolul crimei. Într-un alt episod de exemplu, când Verge îi cere lui Jack să facă diferența dintre inginer și arhitect, Mr. Sophistication spune că primul citește muzica, al doilea o aude.

Imaginile crimelor/ „imortalizarea“ victimelor fac parte din ilustrarea confesiunii lui Jack (alături de alte imagini din alte domenii, inclusiv al filmelor realizate de regizorul danez). Nu se doresc niște omoruri oarecare, ci unele cu potențial artistic. Dar, oricât de sofisticate s-ar vrea, tot crime rămân. Jack este urmărit în nebunia lui, în descompunerea lui morală și psihică (descompunerea este un concept adorat de protagonist), într-un nihilism care îi trezește impulsuri creatoare. Cu toate astea, multe dintre scene au și un efect comic. „The House That Jack Built“ nu e lipsit de umor negru, detaliu ce îl transformă într-un film digerabil chiar și pentru publicul mai slab de înger.