„Salonul nr. 6“, un film viu, clocotitor

Mai puțin cunoscut ca „Reconstituirea“, „Balanța“ sau „De ce trag clopotele, Mitică?“, lungmetrajul „Salonul nr. 6“, regizat tot de Lucian Pintilie, a fost filmat și produs în 1978, în Iugoslavia, și îi are în roluri principale pe Slobodan Perovic și Zoran Radmilovic.

SINOPSIS. Andrei Efimîci, un doctor care lucrează într-un spital de provincie din Rusia țaristă, îl întâlnește în salonul 6, unde sunt internați pacienții cu probleme mintale, pe un fost student al lui, Ivan Gromov. Atras de ideile filozofice ale acestuia, doctorul începe să-și petreacă din ce în ce mai mult timp cu el, ajungând, în final, să-i fie coleg de salon. Filmul este o ecranizare după nuvela omonimă a lui Cehov.

Pușkin a murit în chinuri groaznice, sărmanul Heine a zăcut timp de câțiva ani paralizat. Atunci de ce să nu bolească vreun Andrei Efimîci ori Matriona Savișna, a căror viață e lipsită de conținut și ar fi absolut goală și asemănătoare cu viața unei amibe, dacă ar fi lipsită de suferință? (doctorul Andrei Efimîci)

Meditativ și introspectiv, doctorul Andrei Efimîci își rostește zilnic în gând ideile despre viață și sensul ei, în spațiul cald și tihnit de acasă (în pat sau la masa de lucru). Pare un om măcinat de propriile cugetări, însă confortul i-a pătruns atât de adânc în sânge, încât medicul nu își mai dă seama de mecanica gesturilor sale: nimerește cu precizie cele două cubulețe de zahăr în ceai, fără a se uita și fără a vărsa o picătură. Andrei Efimîci are în el ceva oblomovian, se complace în starea latentă a propriilor reflecții, nu iese din el și dacă o face, o face tot în poziții confortabile, stând pe o sofa alături de singurul lui prieten, Mihail Averjanic, căruia i se confesează din timp în timp.

Unicele lui evadări din spațiul domestic sunt drumurile spre spital, unde, cu regularitate, este condus de un copil, o fetiță. Prezența copilului anunță portretul majorității pacienților din salonul nr. 6: oameni rămași într-un stadiu infantil, prizonieri ale unor blocaje psihice. Și în drumul spre spital lucrurile decurg conform unei „normalități“/ traseu liniar: aceiași bolnavi care îi ies în cale, același mediu sumbru, apocaliptic. Când, însă, îl întâlnește pe Ivan Gromov, fost student suferind de mania persecuției, și încep să schimbe idei, doctorul nu este doar fascinat de inteligența și justețea opiniilor lui Ivan, ci se cunoaște treptat pe sine. Iar spectatorul uită de interiorul primitiv, cavernos al salonului, fiind dirijat spre conținutul conversațiilor dintre ei.

Nu am altă boală decât că după douăzeci de ani am găsit singurul om deștept din tot orașul, și acela e nebun. (Andrei Efimîci)

Fostul student îl scoate din cochilia propriului confort, îl pune față în față cu adevărul crud, frust. Andrei Efimîci are curajul să își exprime admirația față de el în prezența celorlalți colegi medici. Aceștia, în schimb, îl suspectează pe Efimîci de nebunie – nu este un personaj ofertant din punct de vedere social: nu dansează, nu are o femeie, nu iese în lume, are opinii personalizate despre sensul existenței și, în plus, apreciază un nebun. În ochii colegilor de breaslă, devine el însuși un pacient.

Din cauza unicității lui, doctorul este marginalizat, exclus, stigmatizat – dacă nu este ca toți ceilalți, este împotriva lor sau are o problemă. Filmul „Salonul nr. 6“ este astfel nu doar „denunţarea directă a sistemului totalitar pe care Lucian Pintilie nu a putut-o pune în practică în România“ (sursă: ziarulmetropolis.ro – „Salonul nr. 6. Cehov reinterpretat de Pintilie“), este și un film despre singularitatea unui om. Sau a unui regizor. Și dacă s-ar pune în oglindă personajele din salonul nr. 6 cu personajele din încăperea unde are loc întâlnirea dintre medici, cu siguranță s-ar găsi asemănări, fizice și de comportament. Asemănări frapante, năucitoare. Așa că, o altă întrebare firească a filmului este ce înseamnă de fapt nebunia, unde se termină normalul și unde începe anormalul.

De la subiect, estetica spațiului (trecerile de la spitalul-cavernă la interioarele burgheze), imaginea bolnavilor – ieșiți parcă de sub pensula lui Hieronimus Bosch -, până la conversațiile dintre medic și pacient, portretul lui Ivan Gromov, făcut din „carne vie și nervi“, și muzica asemănătoare unor bătăi surde de ciocan, „Salonul nr. 6“ este un film viu, clocotitor, un manifest acid despre actul creației și despre frustrarea de a nu-ți putea exprima liber o idee, un manifest care arde/ustură odată „citit“, la fel ca focul mereu aprins, încadrat în film din spatele unei ferestre cu gratii.

Integrala filmelor lui Lucian Pintilie continuă la „Les Films de Cannes à Bucarest“. Programul pentru zilele următoare îl găsiți aici. 

Sursă citate: interogatii.wordpress.com