„Cronos“: un horror îmbrăcat în haine de basm

„Cronos“ este filmul de debut în lungmetraj al regizorului Guillermo del Toro și a fost proiectat la „Les films de Cannes à Bucarest“, în secțiunea Focus: Mexic.

Realizat în 1993, „Cronos“ a primit în general critici pozitive. Titlul vine de la mecanismul Cronos, un artefact al unui alchimist care ajunge într-un butic de antichități peste sute de ani, ascuns într-o statuetă. Mai jos, câteva păreri ale criticilor de film:

• „o sofisticată și stilată variație mexicană a unor teme vechi“ (Janet Maslim, New York Times)
• „Dacă prima jumătate a filmului atrage prin secretele sale, a doua alunecă pe o pantă predictibilă, care refuză până să și sugereze vreo posibilitate“ (Achy Obejas, Chicago Tribune)
• „povestea lui Del Toro despre vampiri și imortalitate este jumătate horror, jumătate fabulă istorică“ (Sean Fennessey, „The Ringer“)

Atmosfera de fairy tale cu o nuanță sumbră a filmelor lui Guillermo del Toro se anunță încă din lungmetrajul lui de debut. Acțiunea are loc de Crăciun, protagonistul este un bătrânel simpatic, un bunic foarte atașat de nepoata lui orfană, iar muzica susține aerul romanțat al poveștii. A fost odată un bătrân, care trăia liniștit alături de soția sa și se ocupa cu vânzarea de obiecte antice. Bătrânul avea o nepoată, pe care o iubea din toată inima. De sărbători, când în case mirosea a brad și a portocale, bătrânul a descoperit ceva ce urma să-i schimbe complet viața… – așa ar suna „Cronos“ dacă s-ar fi vrut doar un basm.

Del Toro sapă adânc sub haina aceasta idilică, ajunge până în Evul Mediu, printre alchimiști și apoi în vremuri mai noi, când Jesus Gris dă, printr-o pură întâmplare, peste mecanismul Cronos. E ca și când regizorul ar trage o pătură frumos brodată de peste un cufăr vechi pentru a elibera un monstru. Monstrul, în film, nu se va dovedi a fi Jesus Gris, prima victimă a acestui mecanism în formă de scarabeu – încă își mai păstrează din umanitate, chiar dacă treptat se transformă în vampir -, ci Dieter de la Guardia (Claudio Brook), un personaj aproape mort (foarte bolnav). Știe exact cum funcționează scarabeul și ar face orice ca să-l obțină.

Dieter de la Guardia este singur, trăiește într-un mediu steril – cu purificatoare de aer amplasate peste tot în cameră -, nu poate fi vizitat decât în anumite condiții și are un nepot (Angel de la Gardia, un personaj spumos) de care se folosește ca de o unealtă, fiind singura lui legătură cu lumea. Boala l-a ros atât de tare, încât nimic nu este prea imoral pentru el ca să-și recapete atât tinerețea, cât și sănătatea.

Felul în care în Jesus Gris crește pofta de sânge este unul dintre cele mai reușite momente din evoluția protagonistului, pentru că intră în stridență cu modul lui naiv/agreabil de-a fi. Acum începe să semene, simbolic, cu Cronos, cel din mitologie, devoratorul de copii, confundat printr-un calambur cu Chronos, zeul timpului. Pofta lui de sânge înseamnă în film pofta lui de viață. Neștiința însă îl va aduce într-un punct imprevizibil. Să prinzi timpul de un picior e o capcană asemănătoare cu artefactul ascuns în statueta cu chip de înger – odată ținut în mână, niciodată nu știi de ce este capabil.