Interviu cu regizorul Michaël R. Roskam, despre „Le fidèle“

Lansat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Veneția, „Le fidèle“/ „Jafuri, mașini și fidelitate fără limite“ intră în cinematografele de la noi pe 31 august.

SINOPSIS. Când Gino o întâlnește pe Bénédicte între ei se aprinde brusc flacăra iubirii. Totală și incandescentă. Însă Gino are un secret. Un secret de tipul celor pun viețile în pericol. Și-atunci, Gino și Bénédicte vor trebui să intre în război cu toată lumea, să lupte împotriva rațiunii și a propriilor slăbiciuni pentru a putea rămâne fideli iubirii care i-a legat.

Într-un interviu oferit presei de către echipa de PR a filmului, regizorul Michaël R. Roskam vorbește în detaliu despre „Le fidèle“, pe care îl descrie drept „copilul născut din iubirea dintre Heat și Un homme et une femme“.

Cum ți-a venit ideea pentru acest film?
Mi s-a aprins scânteia în timp ce mă gândeam la Steve, fratele lui Jacky, personajul principal din „Bullhead“ (n.r. 2011, cu Matthias Schoenaerts în rolul lui Jacky). Prin Steve am încercat de fapt să exprim ce îi lipsea lui Jacky: posibilitatea de a-și întemeia o familie, de a găsi iubirea. În sensul ăsta, cele două filme, „Bullhead“ și „Le fidèle“ funcționează ca un diptic. Au multe în comun, dar în același timp sunt diferite.

Acțiunea din cele două filme se desfășoară în același univers?
Și această poveste se inspiră din mediul criminal al Belgiei anilor ‘90 – începutul anilor 2000. Soțiile gangsterilor erau atunci la fel de celebre ca soții lor, iar iubirile lor legendare. Am plecat deci de la această poveste reală pe care am deconstruit-o pentru a rearanja elementele cu scopul de a compune o intrigă – exact cum am procedat cu „Bullhead“, care avea drept context mafia hormonilor.

Te-ai gândit din prima ca rolul lui Gigi să fie jucat de Matthias Schoenaerts?
Matthias a fost încă de la început foarte atașat de proiect. Căutam un personaj care să fie complet diferit de Jacky din „Bullhead“ (jucat tot de el), iar acum ar fi dificil de găsit un personaj mai diferit decât Gigi. Însă, împreună, reprezintă un întreg univers al iubirii – cel puțin dimensiunea tragică a ei.

O anumită întâmplare a făcut ca filmările să devină ceva personal pentru Matthias Schoenaerts…
Mama lui a murit în timpul filmărilor. Matthias își lua multă energie din dragostea mamei lui, devotamentul, încrederea pe care o avea în el. Am cunoscut-o și eu, ne-am apropiat datorită lui Matthias. Citise chiar și scenariul și ne-a fost o mare sursă de inspirație.

I-a fost, fără îndoială, destul de greu să continue…
Poate sună ciudat, însă asta ne-a ajutat, paradoxal, să facem filmul, pentru că nu am mai fost nevoiți să căutăm emoția, sentimentul, intensitatea: moartea mamei ni le-a dat pe toate. Pierderea ei ne-a întristat profund, a fost o tragedie pentru Matthias, dar am avut în același timp senzația că a fost ultimul ei cadou. Ultima inspirație.

Îmi place metafora relației dintre Gigi și Bibi. Ca și în <<Bullhead>>, se transformă în ceva de care îi era frică, fără să știe exact ce.

Bibi e jucată de Adèle Exarchopoulos. Cum ai ales-o pentru acest rol?
În Bruxelles, și inclusiv în mediul criminal, se vorbește franceza. Am căutat prin urmare o actriță vorbitoare de franceză. Aveam în cap mai multe nume, dar în acel moment mi-am imaginat o Bibi mai în vârstă. Am văzut apoi „La vie d’Adèle“, care m-a sedus pur și simplu: ceva m-a legat pe loc de Adèle. La-nceput mi-a părut rău că nu e mai în vârstă… Dar după aceea am avut un flash: de vreme ce scriam scenariul, nu existase vreo regulă care să nu poată fi schimbată! Așa că am făcut-o pe Bibi mai tânără.

Cum a  influențat povestea decizia asta?
Unul dintre obstacolele pe care le-aș fi avut dacă o lăsam pe Bibi mai în vârstă ar fi fost ca ea să se arate mai puțin naivă după povestea de dragoste prin care trece. Gigi e, un pic, un băiat absent, cu suflet de copil, aveam nevoie deci de o femeie care să abordeze povestea într-un mod credibil. O tânără femeie ar fi fost în mod cert capabilă de această nesăbuință, trăită intens, în care să creadă cu o inocență formidabilă. Este forțată apoi să se maturizeze foarte repede, să devină o femeie înțeleaptă, un adult care reflectă. Acest detaliu a dus spre altceva, a dat poveștii o dimensiune nouă. Scenariul a trecut la un nivel superior odată ce am avut-o pe Adèle în minte.

Și aici, ca și în „Bullhead“ sau „Quand vient la nuit“, animalele au un rol important…
Lui Gigi îi este teamă de câini, lucru de înțeles încă din prima scenă. El însuși este ca un câine sălbatic care are nevoie să fie domesticit, îmblânzit prin iubire, și trebuie să învețe să aibă încredere în forța pe care o primește. Și i se va abandona… Într-un anumit fel, dragostea nu constă doar în a te lăsa sedus, ci în a te supune. Îmi place metafora relației dintre Gigi și Bibi. Ca și în „Bullhead“, se transformă în ceva de care îi era frică, fără să știe exact ce.

Care a fost atmosfera pe care ai vrut să o creezi în „Le fidèle“/ „Jafuri, mașini și fidelitate fără limite“?
Am vrut ca filmul să înceapă cu o atmosferă strălucitoare, așa că i-am zis lui Nicolas Karakatsanis, responsabilul de imagine, că vreau „un Bruxelles cu aer de Coasta de Azur“. Există în asta o contradicție, da, însă ceea ce urmează în film e o contradicție în sine, iar ceea ce dă sens este faptul că tonul, ca și stilul, conține ceva conflictual. În clipa în care începe cu adevărat povestea, avem deja un ton, în stare brută, crud, ce va evolua de-a lungul întâmplărilor.

Am vrut să dau filmului strălucirea universului curselor de automobile.

Ce fel de strălucire ai căutat mai exact?
M-au inspirat, vizual, filmele mari despre cursele de automobile, dar și culorile mașinilor, Martini sau Gulf. Nuanțele lor se regăsesc în ținutele lui Bibi. Când Gigi și Bibi se întâlnesc la Bruxelles, afară e urât, iar ea poartă o haină bleu și pantofi portocalii; sunt culorile emblematice ale brandului Gulf. Am vrut să dau filmului strălucirea universului curselor de automobile. Dar, în același timp, nu suntem nici la Cannes, nici la Saint-Tropez, nici măcar la Paris. Suntem în Bruxelles.

Ce altceva te-a mai inspirat?
Mi-am dorit ca filmul să se înscrie în această tradiție, să fie o întâlnire între filmul noir american și filmul polițist francez. Pentru mine, „Le fidèle“ ar fi copilul născut din iubirea dintre „Heat“/ „Obsesia“ (1995) și „Un homme et une femme“/„Un bărbat și o femeie“ (1966). Povestea se inspiră în egală măsură din „Heat“, însă de-a-ndoaselea…  „Heat“ este o urmărire contracronometru între doi bărbați, un polițist și un criminal, iar femeile stau pe planul secundar; sunt ca niște sateliți care gravitează în jurul planetelor. În „Le fidèle“, am vrut ca povestea de dragoste să fie soarele, iar crima cea care gravitează în jurul lui.

Legat de scenele de acțiune de amploare din film, cum a fost să le filmezi?
Să cauți și să găsești coregrafia hold-up-ului cu o dubă a fost extraordinar. Am vrut să fiu sigur că asta funcționează și în timp real, iar ceea ce o să vedeți pe marele ecran este exact ce se întâmplă în realitate. Am filmat dintr-un singur cadru, fără să tăiem. Un adevărat balet!

Ai reușit să obții, în final, continuitatea pe care o presupune filmul?
Continuitatea trebuia să funcționeze la mai multe niveluri: de la alchimia dintre Matthias și Adèle până la evoluția subtilă a imaginii supervizate de Nicolas, trecând prin emoțiile și tensiunea provocată de muzica lui Raf Keunen, sunet, efecte speciale, costume, culori, decoruri… Toți cei care au muncit la acest film au dat ce-i mai bun din ce știu să facă.