Cartea „Sculptând în timp“ a fost scrisă de Andrei Tarkovski între 1970 și 1986 și este un volum de raftul întâi pentru orice artist, dar și o cheie de lectură a filmelor regizorului rus.
Ingmar Bergman îl considera pe Andrei Tarkovski cel mai mare regizor al timpurilor, inventatorul unui nou limbaj cinematografic, care surprinde „viața ca vis“. Cineastul rus a murit la 54 de ani, departe de țara natală, la câteva luni după ce a terminat filmul „Sacrificiul“.
Autorul filmelor precum „Călăuza“, „Oglinda“, „Nostalgia“, „Solaris“ își destăinuie în „Sculptând în timp“ intențiile artistice și încearcă să răspundă la întrebări din sfera artei, cinemaului, spiritualității. Iată, mai jos, 16 citate esențiale din titlul citat:
În filmele adevărate, spectatorul nu este atât spectator, cât martor.
Scopul artei este acela de a-l pregăti pe om pentru moarte, de a-i curăța și de a-i afâna sufletul, de a-l face capabil să devină mai bun.
Absolutul poate fi atins numai pe calea Credinței și a Creației.
… când omul a ajuns să depindă direct de soarta sa socială, iar standardizarea individului s-a transformat într-o amenințare extrem de reală – tocmai atunci s-a născut filmul.
Cumpărând bilet la film, spectatorul parcă se străduiește să-și umple golurile din propria experiență și se aruncă în urmărirea „timpului pierdut“, adică încearcă să umple golul din experiența lui sufletească ce s-a transformat ca urmare a specificului existenței sale actuale, în legătură directă cu lipsa de timp liber, limitarea contactelor, orizontul mărginit și lipsa de spiritualitate din educația contemporană.
… existența preferințelor estetice este dovada dezvoltării conștiinței.
… pentru a scrie bine, trebuie să uiți de gramatică. E adevărat însă că, înainte s-o uiți, trebuie să o știi.
Artiștii se împart în cei care își creează propria lume și cei care recreează realitatea.
De ce spectatorul obișnuit preferă adesea să vadă pe ecran subiecte exotice, care nu au nimic în comun cu viața lui? Știind suficient, după părerea lui, despre propria viață, e sătul până-n gât de ea și preferă ca în sala de cinema să găsească o altă experiență. Și, cu cât este mai exotică această experiență, cu cât este mai puțin asemănătoare cu propria viață, cu atât este filmul mai interesant și mai captivant pentru el și, după părerea lui, mai bogat ca informație.
Eu sunt pentru arta care îi dă omului Speranța și Credința.
Societatea tinde spre stabilitate, artistul spre infinit. Artistul se ocupă de adevărul absolut, de aceea el privește înainte și vede înaintea celorlalți.
Care este tema principală care ar trebui să se facă vizibilă în Călăuza? Este vorba, de fapt, despre tema demnității omului și a omului care suferă din lipsa propriei demnități. Reamintesc că atunci când personajele filmului pornesc înspre Zona, scopul călătoriei lor este o cameră în care se zicea că se îndeplinesc cele mai ascunse dorințe. Și în timp ce Scriitorul și Omul de Știință însoțiți de Călăuză depășesc straniile întinderi ale Zonei, ghidul le povestește ba o istorie reală, ba o legendă despre o altă călăuză poreclită Porcul Spinos. El a ajuns în locul secret pentru a cere să îi fie readus la viață fratele, mort din cauza lui. Dar când Porcul-Spinos s-a întors acasă, fiind chiar în această cameră, a descoperit că a devenit fabulos de bogat. Zona i-a îndeplinit într-adevăr cea mai ascunsă dorință, și nu pe aceea pe care dorise și se străduise el să și-o autoimpună. Și atunci, Porcul-Spinos s-a spânzurat.
Omul contemporan stă la o răscruce, se află în fața unei dileme: să își continue existența de consumator orb, dependent de implacabila dezvoltare a noilor tehnologii și a viitoarei acumulări de valori materiale, sau să caute și să găsească o cale spre responsabilitatea morală, care, la urma urmelor, ar putea deveni o realitate salvatoare nu numai pentru el personal, ci și pentru societate. Adică să se întoarcă la Dumnezeu. Omul însuși trebuie să rezolve această problemă, numai el poate găsi calea spre o viață spirituală normală.
Astăzi, omenirea civilizată, în cea mai mare parte a ei necredincoasă, se bazează în totalitate pe pozitivism. Dar nici măcar pozitiviștii nu observă absurdul marxismului în afirmarea existenței veșnice a Universului și a existenței accidentale a Pământului. Cum este posibil așa ceva! Ajutor! Hoții! Omul contemporan nu este capabil să spere la finaluri neașteptate, la evenimente contradictorii, care nu corespund logicii „normale”, și încă și mai puțin este pregătit să admită, chiar mental, miracolul și să creadă în forța lui magică. Pustiirea sufletească, cauzată de lipsa acestor calități, ar trebui de la sine să îl facă deja să se gândească, să se oprească. Dar pentru asta omul însuși trebuie să înțeleagă că drumul vieții lui nu se măsoară cu măsuri omenești, ci se află în mâinile Creatorului și omul trebuie să aibă încredere în voința Lui.
Din nefericire, mulți producători în zilele noastre nici pe departe nu mai încearcă să susțină filmele de autor, ei nu consideră cinematograful ca pe o parte a artei, ci ca pe o posibilitate de a face bani, transformând banda de celuloid într-o marfă obișnuită.
Ce este arta? Este Bine sau Rău? Este de la Dumnezeu sau de la diavol? Din puterea omului sau din slăbiciunile lui? Oare în ea este cuprinsă imaginea armoniei sociale? Și în asta constă funcționalitatea ei? Ca o declarație de dragoste. Ca recunoaștere a dependenței de alți oameni. Mărturisire. Act inconștient, dar care reflectă adevăratul sens al vieții: Iubirea și Sacrificiul.
Foto: cyprus-mail.com
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos