„The Neon Demon“: frumoasa şi bestiile

Obsesia pentru frumuseţe şi perfecţiune devine maladivă şi halucinantă în cel mai nou film al lui Nicholas Winding Refn.

„Refn poate fi un cineast de o umanitate extravagantă, aşa cum a demonstrat-o în Drive, dar şi de o lipsă de umanitate la fel de extravagantă, aşa cum ne-a arătat în Only God Forgives“, a scris Owen Gleiberman, referindu-se la precedentele filme regizate de Nicholas Winding Refn. În „The Neon Demon“, cea mai nouă producţie a sa, care a avut premiera la Cannes 2016, direcţia este mai curând spre lipsa de umanitate.

Poate că singura în care ar exista o fărâmă de compasiune este Ruby (Jena Malone), dar asta doar în prima parte a „prestaţiei“ sale. Ruby este la început un fel de pseudo mamă, prima persoană cu care inocenta Jesse (Elle Fanning), protagonista poveştii, interacţionează în momentul în care soseşte în Los Angeles şi intră în lumea fotomodelelor de top de-aici. Simulează prietenia, empatia, îi asigură toată grija ei la nevoie. Pe parcurs însă, Ruby îşi va arăta latura tenebroasă şi va juca rolul de cap al sinistrei triode, alături de Gigi (Bella Heathcote) şi Sarah (Abbey Lee), două fotomodele afirmate deja în industria modei din oraşul îngerilor căzuţi.

Owen Gleiberman a comparat filmul lui Refn cu „Twin Peaks: Fire Walk with Me“, „The Shining“ şi cu versiunea bolnavă a unei reclame Calvin Klein. „Fiecare scenă, fiecare cadru, fiecare replică, fiecare pauză este atât de hipnotizant creată, atât de fin controlată, încât singurul lucru care-i rămâne audienţei este să-şi dea seama că Refn ştie cu exactitate ce face“, explică el. De menţionat că numele lui Nicholas Winding Refn are legătură şi cu spoturi publicitare pentru brand-uri celebre: Gucci, Yves Saint Laurent, H&M, Hennessey. Prin urmare, a ştiut exact ce face atât din punctul de vedere al imaginii, cât şi al scenariului, dar mai ales al distribuţiei.

Aproape că nu există actriţă mai potrivită decât Elle Fanning pentru a o portretiza pe adolescenta Jesse, frumoasa din film, văzută ca o pasăre rară pe care toată lumea vrea să o ţină în mâini. Deşi a existat şi opţiunea de a o alege pe Carey Mulligan („The Great Gatsby“), atuurile lui Fanning au fost vârsta (avea la începutul filmărilor tot 16 ani, la fel ca personajul ei) şi inocenţa pe care o emană. Când s-au întâlnit prima dată, regizorul a întrebat-o dacă crede că este frumoasă. „Nimeni nu mi-a mai pus vreodată o asemenea întrebare, e ceva tabu, te face să te simţi inconfortabil. Şi-atunci m-am gândit de ce mă face să mă simt atât de inconfortabil această curiozitate. Presupun că dacă aş fi spus Da!, ar fi fost ca şi când aş fi recunoscut că sunt narcisistă“, i-a povestit actriţa lui Michael Roffman, redactor şef al site-ului consequenceofsound.net.

Frumuseţea ca slăbiciune este tema şi estetica pe care şi-a construit regizorul filmul. De-aici şi derivatele ei: frumuseţea în stare pură, frumuseţea creată artificial, frumuseţea care duce la autoadulare, frumuseţea ca sursă de invidie. Orfană de părinţi, Jesse se mută în Los Angeles pentru a face carieră ca manechin. Într-un timp scurt reuşeşte să atragă atenţia oamenilor-cheie din industria modei: şefi de agenţii, designeri, fotografi. Conştientă de calităţile sale fizice, Jesse este un mix de naivitate şi narcisism: se admiră în faţa oglinzii ca o fetiţă care se bucură de noua ei rochie, îşi autoproclamă punctele-forte (ştie că are ceva special, că este „periculoasă“ şi că celelalte colege vor să fie ca ea), cade în păcatul de a fi prea sinceră cu oameni care sunt pe aceeaşi poziţie, dar nu au naturaleţea şi sclipirea pe care Jesse le deţine din plin. „Cum e să intri într-o cameră şi, în mijlocul iernii, să fii tu soarele?“, o întreabă retoric Sarah. Jesse este soarele, neonul spre care trag fluturii de noapte pe care îi hipnotizează prin puterea lui şi cărora le ia minţile.

„Pe măsură ce evoluăm, durata de viaţă a frumuseţii devine din ce în ce mai scurtă, asta în timp ce obsesia noastră pentru ea devine extremă. Ei bine, obsesia asta poate duce adesea la nebunie“, a declarat cineastul danez. Antipatiile fierb la foc mic în „The Neon Demon“. Cresc încet în Ruby, Sarah şi Gigi. O vor pe Jesse şi nici o secundă, de-a lungul întâmplărilor, spectatorul nu poate anticipa care este finalul acestui „o vor“, pentru că „a vrea“, la fel ca frumuseţea, conceptul de la care a plecat Refn, poate avea multe derivate şi multe sensuri. Şi multe moduri în care poate fi împlinit. Atenţia cade în plasa luminilor când difuze, când orbitoare, a reflexelor de raze infraroşii din spaţiile înguste, a senzaţiei că te afli într-o cameră obscură privind filmul. Interzis minorilor, „The Neon Demon“ este mai degrabă un thriller psihologic decât un horror.