„Aliatul“: dragostea în vremea războiului

Doi agenţi sub acoperire, Max Vatan (Brad Pitt) şi Marianne Beauséjour (Marion Cotillard), se îndrăgostesc unul de altul în timpul unei misiuni plasate în contextul celui de-al doilea Război Mondial.

Cu siguranţă există roluri mult mai bune ale lui Brad Pitt decât cel din „Aliatul“. „Ticăloşi fără glorie“, „Furia: Eroi anonimi“, „Babel“, „Fight Club“ sau „7 ani în Tibet“ sunt câteva exemple. Şi în „Pe malul mării“ actorul reuşeşte să redea portretul scriitorului alcoolic, dilematic, care încearcă să-şi salveze căsnicia. La fel ca în „Cu ochii larg închişi“, Brad Pitt şi Angelina Jolie şi-au jucat de fapt criza propriei relaţii, la un an după acest film, ei anunţându-şi divorţul.

În review-ul oficial al lungmetrajului regizat de Robert Zemeckis (pe care îl puteţi vedea şi asculta aici), Alonso Durante a spus că „Aliatul“ i s-a părut plictisitor, referindu-se inclusiv la interpretările lui Brad Pitt şi Marion Cotillard. L-a catalogat drept un love story clasic, de modă veche, care are loc în timpul războiului. În schimb, un alt critic de film (şi nu e singurul care i-a dat vot pozitiv), de la thefilmstage.com, l-a rezumat ca pe o sursă bună de divertisment şi ca un omagiu adus epocii de aur a Hollywood-ului.

După ce Max Vatan (Brad Pitt) şi Marianne Beauséjour (Marion Cotillard) se îndrăgostesc unul de altul şi după ce misiunea din Maroc se încheie cu bine, se despart pentru o perioadă de timp. El pleacă în Londra, face demersuri să vină şi ea aici, se căsătoresc, au un copil şi fiecare îşi continuă viaţa de spioni. Max, mai expus, în sensul că spectatorul are mai multe detalii despre ceea ce face ca spion, Marianne mai ascuns. Marianne este încă de la început un personaj alunecos. La fel ca satinul, materialul rochiilor din care sunt confecţionate majoritatea ţinutelor pe care le poartă. Străluceşte şi umple cu prezenţa ei fiecare încăpere în care se află, dar asemenea ţesăturii amintite, îţi scapă printre degete.

Paradoxal, deşi trebuie să mimeze statutul de soţi, în partea întâi a poveştii pasiunea dintre ei pare mult mai veridică. Odată ce se căsătoresc şi devin soţ şi soţie cu acte, chimia îşi pierde din intensitate. Este ca şi când ar mima imaginea cuplului perfect, împlinit, cu micile lui obstacole previzibile, dar cu finalitate fericită. Asta până în momentul în care lui Max îi este pusă la încercare încrederea în Marianne şi află că este spion german sau, cu alte cuvinte, că stă în pat cu duşmanul. Acum începe practic războiul agentului secret, adevăratul război din „Aliatul“.

Atenţia spectatorului se mută automat asupra soţiei lui. Este sau nu este spion german? Este sau nu este sinceră? Îl iubeşte sau nu pe Max? Marianne Beauséjour îşi joacă rolul conştiincios, iar între persoana reală şi persoana din timpul misiunii din Maroc nu există nici o diferenţă. Poate că la asta se referea Alonso Durante când a spus că l-au plictisit Marion Cotillard şi Brad Pitt. Însă regizorul Robert Zemeckis („Forrest Gump“) a ştiut prea bine ce face. Probabil că aşa şi-a dorit personajele – să nu inspire încredere, să lase loc la interpretări. Pentru că, să nu uităm, Brad Pitt şi Marion Cotillard sunt şi rămân spioni până la final. Nu vânători de nazişti, nici scriitori dilematici sau călători, sergenţi pe front ori luptători în fight club-uri.