Un tată improvizează un scenariu amuzant pentru a-şi recâştiga fiica pierdută şi pentru a o face să înţeleagă ce înseamnă, cu adevărat, viaţa.
Ines Conradi (Sandra Hüller) este consultantă la o Companie petrolieră şi lucrează temporar în Bucureşti. Gerald (Thomas Loibl), şeful ei direct, îi spune „animal“, apreciindu-i abilităţile de negociere a unui contract. Anca (Ingrid Bişu), asistenta, o caracterizează drept „serioasă“, Tim (Trystan Pütter), iubitul secret, o numeşte „sarcastică“, iar Winfried Condradi (Peter Simonischek), tatăl, îi sugerează „să mai ia o pauză“.
Un personaj închis într-o armură de fier, impenetrabil emoţional şi fizic. Ines este zgârcită cu zâmbetele, are mişcări stângace, de marionetă – ea singură recunoaşte că mai are de lucrat la limbajul trupului în timpul prezentărilor pentru clienţi. Pare distantă, rece şi, mai mult, pare să-şi impună această mască. Prinsă mereu într-o discuţie importantă la telefon, smartphone-ul este pentru consultantă ceea ce proteza dentară este pentru Toni Erdmann. Fără ele, nu sunt ei.
„Împachetată“ astfel o găseşte Winfried, care îi face o vizită-surpriză la Bucureşti. De dragul fiicei şi de dorul relaţiei pierdute – distanţa şi jobul i-au înstrăinat -, se transformă într-un personaj ilar, Toni Erdmann. Accesorizat cu o perucă şi cu o proteză dentară, se autoinvită camuflat în viaţa lui Ines, o pune în situaţii stânjenitoare, dar comice, îşi duce la limită felul de-a fi – Toni Erdmann şi când este Winfried Condradi are simţul umorului.
Ines îi acceptă încet jocul, îl invită la petreceri, în cluburi, la şedinţe. Se dezbracă de armura rece, piesă cu piesă, până ajunge… goală. Filmul este o luptă cu ea şi cu imaginea autoindusă, detaliu prin care regizoarea Maren Ade atinge un punct ultra sensibil: contextele acelea când nu suntem noi, din teama de a nu ne trăda adevăratele trăiri. În relaţiile cu părinţii şi nu numai, în care e bine, conform filozofiei lui Toni Erdmann, să nu ne pierdem simţul umorului.
Răbufnirile lui Ines sunt răbufnirile oricărui copil matur atunci când simte că şi-a rănit părintele sau când îl vede pur şi simplu că pleacă, aproape ori departe. Tipul ei de existenţă în Bucureşti nu este comun doar „nomazilor de lux“ (cum i-a numit Ada Solomon, producător, în conferinţa de după vizionarea de presă), oameni care-şi mută jobul şi cuibul dintr-o ţară în alta. Solitudinea, înstrăinarea, dependenţa de muncă, refugiul în plăceri narcotice, aniversările cu invitaţi doar colegi de birou se întâlnesc şi în afara acestei categorii. Iar în relaţia cu tatăl se vor regăsi, la fel, multe fiice sau fii. După proiecţia pentru presă, de luni, 10 octombrie, care a avut loc la Cinemateca Union, o spectatoare spunea: „Filmul ăsta ar trebui să i-l pun lui tata, că şi el face glume“.
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos