Interviuri

Patimile Cinematografului Dacia Panoramic

Apa, ceata, dantela gri, alb – zapada si un costum, un pistol urias. Pistolul ala care-a iesit din maruntaiele vaporului ca un pui de crocodil si i-a pus capat zilelor Larisei. Ati vazut „Fata fara zestre“? Este primul film pe care l-am vazut la cinema. Era in ’84, in Piatra-Neamt, la Cinematograful Dacia Panoramic. M-am intors aici, dupa 30 de ani, pentru a descoperi un om si o poveste ca-n… filme.


O iarna mai iarna decat in „Fata fara zestre“, mai putin apoasa totusi – pe paraul Cuejdi, din Piatra, pot pluti doar vaporase de hartie -, dar la fel de rece. O iarna percutanta as zice, inca de la intrarea in Cinematograf. Frig in sala de bilete, „La fel de frig si-n cinema?“, „Da“, imi raspunde casierita, „… dar avem ceai cald si paturi“. Brusc, iarna se topeste. De dragul acestei primiri, as ramane sa vad un film, dar stiu ca asta ar presupune sa-l las pe domnul Victor sa ma astepte, or asteptarea nu sta nici in firea mea, nici in firea lui. De cand eram copil si ma transpuneam in povestile de pe uriasa panza alba, plecam, mereu, cu aceeasi intrebare: cine se ascunde acolo, sus, dupa ochiul de geam stralucitor, din care iesea o raza fina, se prelungea pana pe ecran si se transforma in oameni, voci, culori, obiecte, stari si momente? Ei bine, a venit timpul sa aflu.

Terminus Paradis

„Victoras, cinematografie scrie pe fruntea ta!“, i-a zis dirigintele, profesor de geografie, elevului din banca a doua, sau a treia?, de la geam. Sub pupitru, stateau ascunse imagini cu Alain Delon, Jean Gabin, Sophia Loren. Victoras privea pierdut, mintea lui zbura deja la Piatra – facea scoala in Borlesti, la 20 km distanta de oras -, iar in maini tinea strans ilustratiile color cu actorii lui preferati. Orice pana la ele! Un prieten bun il ajuta sa evadeze din Borlesti, asigurandu-i intrarea la cinema. Fiecare plecare avea, astfel, ca punct terminus, un eveniment. Era un eveniment sa mearga la filme, un eveniment sa vada oamenii din poze cum prind viata pe suprafata mata, patrata. Si-l imagina pe Jean Gabin vorbindu-i numai lui, ca Tom Baxter din Trandafirul rosu din Cairo. Dirigintele a avut dreptate. Pe fruntea lui Victoras scria cinematografie. Ii intrasera in vene aparatele de proiectie, obiectivele, pelicula. La varsta de 15 ani, a avut si ideea unui scenariu. Il visa, il vedea, il gandea ca un matur. Nu l-a pus, insa, in practica niciodata. „De ce, domnu’ Victor?“. „Pai de unde vapoarele pe care le voiam eu? Ma limita lipsa mijloacelor. De unde tehnica in ’70? In Romania? In Piatra-Neamt?“. „Si-atunci, de ce nu ati renuntat la cinematografie?“. „M-am nascut pentru asta, cred“, imi raspunde.

Trei ore intr-un rucsac militar

Gata! Mi-am amintit. Alfredo! Despre Alfredo e vorba. Victor Purice seamana perfect cu el. Daca ati vazut Cinema Paradiso, filmul lui Giuseppe Tornatore, stiti cine e Alfredo. Vorbeste la fel, merge la fel, isi poarta mustata la fel. Slava Domnului, destinul nu i-a fost la fel. In cabina lui de proiectie nu s-a aprins niciodata focul, scanteile au venit din alte parti, nu din aparatura pe carbuni, au ars mocnit si-ndelungat, dar despre asta mai tarziu. S-a angajat la Cinematograful Dacia Panoramic in ’70, decembrie, cand s-a deschis. Era ucenic, cara filmele la gara, intr-un rucsac militar, dupa ce lua rola si-o impacheta intr-o panza. Nu le primea ca acum, prin Cargus, care ti le aduce la usa, Victoras (avea doar 12 ani!) era Fan Courieru’. Uneori se intampla sa mai aiba si cate unul de trei ore – indienele, de obicei -, „mergeai ghebos de nu-ti venea a crede“, spune el. V-am zis ca seamana cu Alfredo, nu? Alteori il mai ajuta si Tzucu, poreclit King Kong, punea cate trei, patru role intr-un carucior si alerga cu ele pana la tren. Din Piatra, via calea ferata, mergeau mai departe in Bacau, Iasi, Botosani. Ca sa se bucure si alti Victorasi.

8 ani in Tibet

Inainte, pe vremea lui Tzucu King Kong, titlurile se schimbau lunea, acum, pe timpul lui Facebook, vinerea. „Intr-un fel, e mai bine, ai premiera in weekend, cand oamenii sunt liberi, luni-marti-miercuri mai scade publicul, mai putin la matineuri care e al copiilor, iar apoi vine joi, cand e inchis“. Joi seara, in mod negresit, domnul Victor posteaza pe Facebook filmul nou. Cu tot cu poster, trailer, recenzii, program. Si un bonus, scris cu majuscule: „TREBUIE VIZIONAT!“. Dupa 40 de ani, a ajuns administrator-coordonator, el inchide si deschide cinema-ul, el e singurul care mai traieste cu cinematograful asta, iar cinematograful traieste tot datorita lui. Ce bine! Daca nu era asa, era cum e cinema Cozla acum. Si tot inainte, pe vremea lui Tzucu Kink Kong, dupa ucenicie, Victoras a continuat sa mearga la gara. Cu alta destinatie: Bucuresti. „M-au trimis la calificare, la Bucuresti, 6 luni, pentru un curs de proiectionist, dupa care am venit in Piatra cu hartia la mana. Si, spre surprinderea mea si a tuturor, eu nefacand parte din sistemul comunist pe care nu l-am acceptat niciodata si nici acum nu am optiune politica, m-au tinut necalificat opt ani de zile. M-au amenintat ca am copil si nevasta. «Si ce? Ma dati afara? Ce puteti sa-mi faceti?»“. Tovarasu’ director a inteles, dupa 8 ani, ca nu se mai poate si a decis sa-i dea postul. Sa-l fi dat afara era ca si cand l-ai fi pus sa-si rupa singur pozele color cu Delon, Gabin si Loren, si-apoi, tot el sa le arunce la gunoi! Exclus! Cine statea zi-lumina in cinematograf? Victor! Cine completa literele lipsa de pe afisele scrise de Gica Purcaru? Victor! Cine fugea la Arhiva, lua filmele pe care scria „nerulabil“, lipea cu acetona pelicula zile si nopti, pana trecea saptamana? Alfredo! Ba nu, tot Victor! „Ne mai injura cate unul ca lipsea cate o scena, tipa in sala si spunea ca a mancat Victor filmul…“. Cine a fost ghimpele, revolutionarul si incapatanatul? Un Purice doar cu numele.

O tigara mai putin, dar un spectator mai mult

„Multe minuni s-au petrecut aici… Una dintre cele mai dureroase este cat s-a furat aici. Marcel si cu aia care conduceau isi cumparau pantaloni si mergeau cu ei la croitor sa le faca buzunarele pana la genunchi. N-am putut sa suport niciodata. Au vrut sa ma cumpere si pe mine cu un Balcescu, o suta de lei, cum era atunci, dar nu am vrut. Le-am zis ca daca tot iau, sa dea femeilor de serviciu, controlorului, casierilor, dar nu puteau din cauza altora. Dupa lovitura de stat, a venit un control si l-a prins pe Marcel, i-au facut dosar penal, cu suspendare. La o saptamana, a facut atac de cord si a disparut. A preluat Adrian, coordonatorul, dar banul e ochiul dracului, lua biletul si-l mai vindea o data. Si cu nea Costica la fel. Aceleasi magarii. I-am zis ca nu e bine. La prima sedinta dupa lovitura, ne-a adunat pe toti la Cozla, pentru reorganizare. M-au intrebat daca putem continua cu aceeasi structura. Le-am zis ca da, doar daca ne schimbam mentalitatea si nu mai fura nimeni. Si m-am uitat in ochii lor. Cand am preluat eu Cinematograful, mi-am strans echipa si singurul lucru pe care l-am spus angajatilor a fost «De azi, nu se mai fura nimic!». La care, o casiera: «Nici macar de-un pachet de tigari?». «Nici macar!». A fost prima care si-a dat demisia. Le prindeam pe fete ca sterg geamurile cum ma vedeau pe mine. Le-am zis ca-s nebune, ca tre’ sa-si faca treaba cand stiu ele, ca nu le caut eu chichite. Eu nu-mi doream decat o familie, sa iubeasca cinematograful ca pe casa lor, sa nu se stie de cearta si, mai ales, sa invete sa pretuiasca spectatorul, de la gheata pana la firele de par din cap. Sa-si ceara scuze daca nu ai conditii sa-i oferi, ca altfel nu-l mai aduci.“ Si asta tot din Tibetul lui Victor Purice face parte, l-a traversat, cu greu si cu oameni putini, dar acum, la 58 de ani pare multumit. Ca sa se declare si fericit, mai are doar un vis.

Cinema City Piatra-Neamt. Un vis

Cu un spectacol de gala, poti sa aduci oameni in sala. Vine regizorul, vin actorii, vin si spectatorii. De promovare, nu e problema, se ocupa chiar el – presa, televiziune locala, medii online. Dar nu e suficient. Domnul Victor e convins ca daca ar moderniza Cinematograful, sa fie asa cum e Cinema City din Bacau, cei din Piatra ar sta la ei acasa, nu ar mai fugi 80 de km cu trenul sau masina sa vada filme in mall. Si tot domnul Victor ar da de veste in tot orasul. „Mi-as pune pancarte pe mine si as merge pe strada sa afle lumea“. Daca a reusit sa tina Cinematograful in viata 40 de ani, sa repare instalatia electrica cu bani adusi de-acasa, sa schimbe aparatele manuale cu cele automate, sa modifice sistemul de tragere al aparatului de proiectie astfel incat sa intre tot filmul pe el, sa transforme „Parada surprizelor“ din 3D in 2D (pe vremea lui Ceausescu!), sa-i alunge pe cei care voiau sa-i converteasca in taverna „casa“, sa trimita „Dupa dealuri“ inapoi la Bucuresti pentru ca pelicula nu era buna si el nu avea de gand sa-si bata joc de spectatori, daca a facut toate astea, nu merita sa fie si fericit?

LG Days cu reduceri de până la 100 € la telefoane. Oferte speciale de la Orange.

Azi nu se fumeaza!

Fericit pana la lacrimi, asa cum s-a intamplat la „Romeo si Julieta“. L-am intrebat cum priveste filmele, tehnic sau emotional. „Adica vreti sa spuneti ca eu nu am plans niciodata? La indiene, nu, sa ma ierte Dumnezeu, dar cand am vazut prima data «Romeo si Julieta», am plans ca un copil. Iar la «Patimile lui Iisus» mi s-a ridicat parul. Mel Gibson n-a spus minciuni, nu l-a alintat pe Iisus si cred ca-l putea face si mai dur“. Raspunsul a venit in drum spre cabina de proiectie, ultima mea curiozitate. „In cabina noastra o zi se fumeaza, o zi nu se fumeaza. Azi nu se fumeaza!“. De-nteles. Cand aparatura era pe carbuni, trebuia sa verifici pelicula din 30 in 30 de secunde, pentru ca se topea. Acum, insa, e frig, metal, gri. Frig pana cand domnu’ Victor a pornit filmul. Declicul care-a topit iarna sau ceaiul cald si patura cu care am fost primita in ziua din iarna mai iarna decat in „Fata fara zestre“, la Cinematograful Dacia Panoramic.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *