Patimile Cinematografului Dacia Panoramic

Apă, ceață, dantelă gri, alb – zăpadă și un costum, un pistol uriaș. Pistolul ăla care-a ieșit din măruntaiele vaporului ca un pui de crocodil și i-a pus capăt zilelor Larisei. Ați văzut „Fata fără zestre“? Este primul film pe care l-am văzut la cinema. Era în ’84, în Piatra-Neamț, la Cinematograful Dacia Panoramic. M-am întors aici, după 30 de ani, pentru a descoperi un om și o poveste ca-n… filme.

O iarnă mai iarnă decât în „Fata fără zestre“, mai puțin apoasă totuși – pe pârâul Cuejdi, din Piatra Neamț, pot pluti doar vaporașe de hârtie -, dar la fel de rece. O iarnă percutantă aș zice, încă de la intrarea în Cinematograf. Frig în sala de bilete, „La fel de frig și-n cinema?“, „Da“, îmi răspunde casierița, „… dar avem ceai cald și pături“. Brusc, iarna se topește. De dragul acestei primiri, aș rămâne să văd un film, dar știu că asta ar presupune să-l las pe domnul Victor să mă aștepte, or așteptarea nu stă nici în firea mea, nici în firea lui. De când eram copil și mă transpuneam în poveștile de pe uriașa pânză albă, plecam, mereu, cu aceeași întrebare: cine se ascunde acolo, sus, după ochiul de geam strălucitor, din care ieșea o rază fină, se prelungea până pe ecran și se transforma în oameni, voci, culori, obiecte, stări și momente? Ei bine, a venit timpul să aflu.

Terminus Paradis

„Victoraș, cinematografie scrie pe fruntea ta!“, i-a zis dirigintele, profesor de geografie, elevului din banca a doua, sau a treia?, de la geam. Sub pupitru, stăteau ascunse imagini cu Alain Delon, Jean Gabin, Sophia Loren. Victoraș privea pierdut, mintea lui zbura deja la Piatra – făcea școala în Borlești, la 20 km distanță de oraș -, iar în mâini ținea strâns ilustrațiile color cu actorii lui preferați. Orice până la ele! Un prieten bun îl ajuta să evadeze din Borlesti, asigurându-i intrarea la cinema. Fiecare plecare avea, astfel, ca punct terminus, un eveniment. Era un eveniment să meargă la filme, un eveniment să vadă oamenii din poze cum prind viață pe suprafața mată, pătrată. Și-l imagina pe Jean Gabin vorbindu-i numai lui, ca Tom Baxter din Trandafirul roșu din Cairo. Dirigintele a avut dreptate. Pe fruntea lui Victoraș scria cinematografie. Îi intraseră în vene aparatele de proiecție, obiectivele, pelicula. La vârsta de 15 ani, a avut și ideea unui scenariu. Îl visa, îl vedea, îl gândea ca un matur. Nu l-a pus, însă, în practică niciodată. „De ce, domnu’ Victor?“. „Păi de unde vapoarele pe care le voiam eu? Mă limita lipsa mijloacelor. De unde tehnică în ’70? În România? În Piatra-Neamț?“. „Și-atunci, de ce nu ați renunțat la cinematografie?“. „M-am născut pentru asta, cred“, îmi răspunde.

Trei ore într-un rucsac militar

Gata! Mi-am amintit. Alfredo! Despre Alfredo e vorba. Victor Purice seamănă perfect cu el. Dacă ați văzut Cinema Paradiso, filmul lui Giuseppe Tornatore, știți cine e Alfredo. Vorbește la fel, merge la fel, își poartă mustața la fel. Slavă Domnului, destinul nu i-a fost la fel. În cabina lui de proiecție nu s-a aprins niciodată focul, scânteile au venit din alte părți, nu din aparatura pe cărbuni, au ars mocnit și-ndelungat, dar despre asta mai târziu. S-a angajat la Cinematograful Dacia Panoramic în 1970, decembrie, când s-a deschis. Era ucenic, căra filmele la gară, într-un rucsac militar, după ce lua rola și-o împacheta într-o pânză. Nu le primea ca acum, prin Cargus, care ți le aduce la ușă, Victoraș (avea doar 12 ani!) era Fan Courieru’. Uneori se întâmpla să mai aibă și câte unul de trei ore – indienele, de obicei -, „mergeai ghebos de nu-ți venea a crede“, spune el. V-am zis că seamănă cu Alfredo, nu? Alteori îl mai ajuta și Tzucu, poreclit King Kong, punea câte trei, patru role într-un cărucior și alerga cu ele până la tren. Din Piatra, via calea ferată, mergeau mai departe în Bacău, Iași, Botoșani. Ca să se bucure și alți Victorasi.

8 ani în Tibet

Înainte, pe vremea lui Tzucu King Kong, titlurile se schimbau lunea, acum, pe timpul lui Facebook, vinerea. „Într-un fel, e mai bine, ai premieră în weekend, când oamenii sunt liberi, luni-marți-miercuri mai scade publicul, mai puțin la matineuri care e al copiilor, iar apoi vine joi, când e închis“. Joi seară, în mod negreșit, domnul Victor postează pe Facebook filmul nou. Cu tot cu poster, trailer, recenzii, program. Și un bonus, scris cu majuscule: „TREBUIE VIZIONAT!“. După 40 de ani, a ajuns administrator-coordonator, el închide și deschide cinema-ul, el e singurul care mai trăiește cu cinematograful ăsta, iar cinematograful trăiește tot datorită lui. Ce bine! Dacă nu era așa, era cum e cinema Cozla acum, o ruină. Și tot înainte, pe vremea lui Tzucu Kink Kong, după ucenicie, Victoraș a continuat să meargă la gară. Cu altă destinație: București. „M-au trimis la calificare, la București, 6 luni, pentru un curs de proiecționist, după care am venit în Piatra cu hârtia la mână. Și, spre surprinderea mea și a tuturor, eu nefăcând parte din sistemul comunist pe care nu l-am acceptat niciodată și nici acum nu am opțiune politică, m-au ținut necalificat opt ani de zile. M-au amenințat că am copil și nevastă. «Și ce? Mă dați afară? Ce puteți să-mi faceți?»“. Tovarășu’ director a înțeles, după 8 ani, că nu se mai poate și a decis să-i dea postul. Să-l fi dat afară era ca și când l-ai fi pus să-și rupă singur pozele color cu Delon, Gabin și Loren, și-apoi, tot el să le arunce la gunoi! Exclus! Cine stătea zi-lumină în cinematograf? Victor! Cine completa literele lipsă de pe afișele scrise de Gică Purcaru? Victor! Cine fugea la Arhivă, lua filmele pe care scria „nerulabil“, lipea cu acetonă pelicula zile și nopți, până trecea săptămâna? Alfredo! Ba nu, tot Victor! „Ne mai înjura câte unul că lipsea câte o scenă, țipa în sală și spunea că a mâncat Victor filmul…“. Cine a fost ghimpele, revoluționarul și încăpățânatul? Un Purice doar cu numele.

O țigară mai puțin, dar un spectator mai mult

„Multe minuni s-au petrecut aici… Una dintre cele mai dureroase este cât s-a furat aici. Marcel și cu ăia care conduceau își cumpărau pantaloni și mergeau cu ei la croitor să le facă buzunarele până la genunchi. N-am putut să suport niciodată. Au vrut să mă cumpere și pe mine cu un Bălcescu, o sută de lei, cum era atunci, dar nu am vrut. Le-am zis că dacă tot iau, să dea femeilor de serviciu, controlorului, casierilor, dar nu puteau din cauza altora. După lovitura de stat, a venit un control și l-a prins pe Marcel, i-au făcut dosar penal, cu suspendare. La o săptămâna, a făcut atac de cord și a dispărut. A preluat Adrian, coordonatorul, dar banul e ochiul dracului, lua biletul și-l mai vindea o dată. Și cu nea Costică la fel. Aceleași măgării. I-am zis că nu e bine. La prima ședința după lovitură, ne-a adunat pe toți la Cozla, pentru reorganizare. M-au întrebat dacă putem continua cu aceeași structură. Le-am zis că da, doar dacă ne schimbăm mentalitatea și nu mai fură nimeni. Și m-am uitat în ochii lor. Când am preluat eu Cinematograful, mi-am strâns echipa și singurul lucru pe care l-am spus angajaților a fost «De azi, nu se mai fură nimic!». La care, o casieră: «Nici măcar de-un pachet de țigări?». «Nici măcar!». A fost prima care și-a dat demisia. Le prindeam pe fete că șterg geamurile cum mă vedeau pe mine. Le-am zis că-s nebune, că tre’ să-și facă treaba când știu ele, că nu le caut eu chichițe. Eu nu-mi doream decât o familie, să iubească cinematograful ca pe casa lor, să nu se știe de ceartă și, mai ales, să învețe să prețuiască spectatorul, de la gheată până la firele de păr din cap. Să-și ceară scuze dacă nu ai condiții să-i oferi, că altfel nu-l mai aduci.“ Și asta tot din Tibetul lui Victor Purice face parte, l-a traversat, cu greu și cu oameni puțini, dar acum, la 58 de ani pare mulțumit. Ca să se declare și fericit, mai are doar un vis.

Cinema City Piatra-Neamt. Un vis

Cu un spectacol de gală, poți să aduci oameni în sală. Vine regizorul, vin actorii, vin și spectatorii. De promovare, nu e problemă, se ocupă chiar el – presă, televiziune locală, medii online. Dar nu e suficient. Domnul Victor e convins că dacă ar moderniza Cinematograful, să fie așa cum e Cinema City din Bacău, cei din Piatra ar sta la ei acasă, nu ar mai fugi 80 de km cu trenul sau mașina să vadă filme în mall. Și tot domnul Victor ar da de veste în tot orașul. „Mi-aș pune pancarte pe mine și aș merge pe stradă să afle lumea“. Dacă a reușit să țină Cinematograful în viață 40 de ani, să repare instalația electrică cu bani aduși de-acasă, să schimbe aparatele manuale cu cele automate, să modifice sistemul de tragere al aparatului de proiecție astfel încât să între tot filmul pe el, să transforme „Parada surprizelor“ din 3D în 2D (pe vremea lui Ceaușescu!), să-i alunge pe cei care voiau să-i convertească în tavernă „casa“, să trimită „După dealuri“ înapoi la București pentru că pelicula nu era bună și el nu avea de gând să-și bată joc de spectatori, dacă a făcut toate astea, nu merită să fie și fericit?

Azi nu se fumează!

Fericit până la lacrimi, așa cum s-a întâmplat la „Romeo și Julieta“. L-am întrebat cum privește filmele, tehnic sau emoțional. „Adică vreți să spuneți că eu nu am plâns niciodată? La indiene, nu, să mă ierte Dumnezeu, dar când am văzut prima dată «Romeo și Julieta», am plâns ca un copil. Iar la «Patimile lui Iisus» mi s-a ridicat părul. Mel Gibson n-a spus minciuni, nu l-a alintat pe Iisus și cred că-l putea face și mai dur“. Răspunsul a venit în drum spre cabina de proiecție, ultima mea curiozitate. „În cabina noastră o zi se fumează, o zi nu se fumează. Azi nu se fumează!“. De-nțeles. Când aparatura era pe cărbuni, trebuia să verifici pelicula din 30 în 30 de secunde, pentru că se topea. Acum, însă, e frig, metal, gri. Frig până când domnu’ Victor a pornit filmul. Declicul care-a topit iarna sau ceaiul cald și pătură cu care am fost primită în ziua din iarnă mai iarnă decât în „Fata fără zestre“, la Cinematograful Dacia Panoramic.