Pozitia copilului Barbu

Nu merg asa des la biserica, dar am eu un Dumnezeu al meu si dupa el ma ghidez. (Cornelia)

Inainte de a intra in sala de cinema, am cunoscut-o pe Pati. Jurnalista de origine romana, plecata si stabilita in Germania de ceva timp. Venise in Bucuresti pentru a lua pulsul mersului la cinematograf in randul romanilor. Dar, pentru ca eram in contextul recent premiatului „Pozitia copilului“, iar ea era acolo, proaspat venita din Berlin, am intrebat-o cum au vazut nemtii filmul si cum a fost promovat in Germania. „S-a mers pe ideea coruptiei, s-a spus ca e un film despre coruptie, dar eu m-am regasit foarte mult in relatia pe care o are mama cu fiul“, mi-a spus ea. Si am intrat in sala de cinema, intr-un fel, „setata“. Ma asteptam sa vad un film despre coruptie, dar…

Dar coruptia nu e decat un pretext. As spune ca e chiar o idee episodica din film, nu aduce nimic nou spectatorului (Pati, referindu-se la fosta Germania de Est, mi-a spus ca si nemtii s-au regasit in aceste detalii „birocratice“). In afara de cateva portrete „pitoresti“ – agentul Pricop (Mimi Branescu) sau agentul Mandache (Cerasela Iosifescu) – scenele de la Politie nu fac decat sa scoata si mai mult in fata relatia dintre Cornelia (Luminita Gheorghiu) si Barbu (Bogdan Dumitrache), dintre mama si fiu. Dat fiind peisajul intamplarilor – trauma prin care Barbu trece dupa ce a omorat cu masina un copil de 14 ani – este absolut firesc ca mama sa faca lobby pentru fiul ei, sa-l ajute, sa intervina, sa-l sustina, sa-l apere. Si o face in limitele decentei, fara obraznicie si fara infatuare, o face ca un om care a trecut prin viata si stie cum sa puna problema. Insa Barbu nu vede lucrurile asa.

Se simte sufocat, dominat, controlat. Iar accidentul ii accentueaza aceste stari. Barbu explodeaza: isi injura mama la modul cel mai vulgar, ii interzice iubitei sa-i raspunda la interfon si-i propune Corneliei un pact – sa-l lase pe el s-o sune, s-o caute, s-o intrebe de sanatate. Cornelia accepta totul cu aceeasi decenta, lipsa de obraznicie si fara infatuare. Chiar daca, interior, este vizibil revoltata si in dezacord cu propunerile fiului. Unicului fiu, de altfel. Ea reactioneaza si se comporta ca o mama si tot ceea ce face aceasta mama nu este nefiresc, anormal sau iesit din comun. Nici macar atunci cand isi manifesta curiozitatea cautand prin lucrurile lui Barbu sau chestionand menajera in legatura cu ce se intampla in casa acestuia. Cate mame nu au cautat in dulapul fiicei sau al fiului? Si ce mama nu-si doreste partida perfecta pentru fiica/ fiul ei? Important e altceva: limita acestor curiozitati si cum sunt folosite ele. Cornelia nu se foloseste de ele in nici un fel. Isi satisface, pur si simplu, o pornire tipic feminina. Si-atunci, care e pozitia copilului?

M-am tot intrebat, de cand am auzit de film, de ce se numeste asa, „Pozitia copilului“. Intuiam o referinta pur anatomica si imi imaginam ca e vorba de o femeie insarcinata vorbindu-i-se despre copilul pe care urma sa-l nasca. Dupa scurtul dialog cu Pati, nu m-am mai gandit la asta, mi se inoculase deja ideea coruptiei, iar cand a inceput filmul a disparut complet orice gand, orice referinta, orice „setare“. Cadrele sunt filmate ca si cand ai da zoom pe un aparat foto sau ai sta cu fata lipita de geamul unui tren. Iti dau teribila senzatia de intimism. Detaliile de decor, peisajele largi sunt aproape inexistente, in prim plan fiind, permanent, expresii ale fetei, gesturi, reactii. Sunetele, zgomotele sunt foarte fidele, iar intrarea in film este brusca, neasteptata, fara preludii inutile, descrieri monotone. Iesirea din film, la fel. Dar si cu o doza de surpriza pentru mine. De-abia in final, am gasit raspunsul la intrebarea mea. Pozitia copilului Barbu e in spatele mamei: ultimul cadru il surprinde pe fiu, asezat pe bancheta din spate. Iar la volan, in fata, se afla mama.