Nu trage unde e.
Trage unde o sa fie!
De doua sau, daca nu ma insel, de trei ori, apare in film, insiruirea „Dancing. Dining. Drinking. Comedy“, atunci cand obiectivul camerei de filmat este indreptat spre Cazinoul lui Mickey Cohen (Sean Penn), Stapan, Dumnezeu, Avocat si Judecator peste Los Angeles. Cuvintele compun, simbolic, atmosfera anilor ’40, perioada de timp in care este plasata actiunea. Se danseaza, se mananca, se bea, se rade. La modul stralucitor si opulent. Usor utopic, as zice, daca in scena nu ar aparea si infruntarea dintre bine/ rau, dreptate/ tradare, cinste/ necinste. Miza nu este noua: bani, putere, sex si femei. Cu toate acestea, filmul „Gangster Squad“, regizat de Ruben Fleischer, este la fel de bun ca „Inglorious Bastards“, pe care il consider un fel de frate mai mare.
Teroare in L.A.
Mickey Cohen vrea sa controleze totul: drogurile, prostituatele, oamenii legii. Si reuseste. O face prin violenta, prin tertipuri de santaj si printr-o supraestimare de sine: „Eu sunt Dumnezeu. Eu sunt Progresul“ spune el, cu un ton terifiant, atunci cand se afla in situatii de conflict. Este felul in care obtine de la cei din jurul sau ceea ce vrea: teama, frica, umilinta. Ii place sa faca spectacol si este el insusi un spectacol; tortureaza oameni numai in prezenta altor oameni, iar aparitia lui in diverse contexte nu trece niciodata neobservata. Esenta lui Cohen, ca personaj, este excelent surprinsa prin exagerarea usoara a mastii, a machiajului, fara a deveni, important!, caricatural. De-aici si abilitatea, maiestria, viziunea altfel a lui Ruben Fleischer. Imaginea de gangster este redata, in acest film, cu o tehnica asemanatoare BD-urilor. Se exagereaza putin, doar putin, pentru a atrage atentia la maxim.
De aceea „Gangster Squad“ nu este un film „subtirel si usurel“, cum am auzit vorbindu-se. Usurel este subiectul, in sensul de clasic, cu final asteptat. Sgt. John O’Mara (Josh Brolin) este desemnat de comisarul-sef sa zadarniceasca planurile lui Cohen. Nu, sa nu-l omoare, ci doar sa-i puna bete in roate pentru ca, in final, sa-l elimine total din peisajul Los Angeles-ului. Ghidat de sotia sa, O’Mara isi face o echipa formata din Coleman Harris (Anthony Mackie), Max Kennard (Robert Patrick), Conway Keeler (Giovanni Ribisi) si Navidad Ramirez (Michael Peńa). Mai exact, un politist care-a reusit sa bage spaima in toti raufacatorii din cartier, un pistolar desavarsit, o minte geniala, pregatita in transmisiuni secrete si spionaj si un naiv. Navidad, naivul, e solutia de compromis, nefiind ales de O’Mara; cu toate astea el va fi printre putinii supravietuitori si va interveni in momente-cheie (pistolarul va sfarsi ucis de „obiectul dorintei“, prin impuscare, iar genialul Keeler va cadea in capcana pe care i-o va intinde lui Cohen). Binele invinge raul, Cohen este exterminat, iar Sgt. O’Mara si Sgt. Jerry Wooters vor poza in cadrele finale alaturi de sotie si copil si, respectiv, iubita si caine. Putin exagerate imaginile. Iata, din nou, cum se exagereaza putin. Dar cum spuneam mai sus, „exagerarea“ isi are, si in acest caz, rostul sau. De-aici, filmul ca parodie: este parodiat insusi mitul ca „binele invinge raul“, ca politistul american pune pe primul loc meseria, iar pe locul doi, familia. Iar ca o parodie sa iasa, e nevoie de un conflict permanent intre bine si rau, intretinut detasat si cu umor. Regizorul Ruben Fleischer a reusit sa redea si asta. Exemplific doar cu o scena: cand Cohen, mafiotul, se bate cu O’Mara, politistul, ii spune acestuia: „Tu esti un obstacol in calea progresului. Iar eu sunt progresul“. Urmarea, la cinematograf.
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos