„Django dezlantuit“ – everything is a remix

Acelasi pretext, aceeasi melodie de deschidere si de inchidere, aceeasi apetenta pentru scene sangeroase, aceeasi grafica de final si multe personaje asemanatoare. Si totusi, intre „Django“ din ’66, al lui Sergio Corbucci, si „Django dezlantuit“, al lui Tarantino, sunt 46 de ani. Ceva trebuie sa se fi schimbat…

Un peisaj arid, gleznele inlantuite ale unor sclavi negri, soare arzator. Se-aude vocea lui Rocky Roberts cantand „Django“. Exact ca in filmul din ’66 – exceptand faptul ca acolo, in prim plan apare doar personajul principal, in timp ce trage dupa el un cosciug. Noaptea se lasa, decorul se schimba. E frig, intuneric, terifiant. Si din bezna asta atat de tipica filmelor lui Tarantino, apare Dr. Schultz. Din acest moment incepe, practic, filmul si tot din acest moment, este introdus si primul element de noutate. Personajul care-l intruchipeaza pe Dr. Schultz (Christoph Waltz) nu are seaman, este unic. Datorita lui se „vad“ si Django (Jamie Foxx), si Calvin Candie (Leonardo DiCaprio), si Broomhilda (Kerry Washington) si toti cei care interactioneaza cu el. Noutatea, da, consta in interpretare, insa modelul „vanatorului de recompense“ este preluat gratios de Tarantino din filmul lui Jack Arnold, „Boss Nigger“ (1975).

Versat, sarmant si cu simtul umorului, Dr. Schultz are toate calitatile unui bun diplomat, pentru ca in noua meserie pe care o practica, „vanator de recompense“, e nevoie de asa ceva. Si mai e nevoie de un lucru: sa ai un partener bun. Rolul partenerului il va juca Django, un sclav pe care Dr. Schultz il va cumpara de la doi negustori si caruia ii va promite eliberarea odata ce misiunea va fi implinita. Django trebuie sa il ajute sa-i gaseasca pe fratii Brittle, sa-i omoare si sa-i predea apoi autoritatilor pentru a-si lua banii. Dar lucrurile se complica. Django nu numai ca ii gaseste pe fratii Brittle, ii omoara chiar el si, odata dezlantuit, devine „cel mai bun pistolar din sud“ – un talent de care Dr. Schultz nu are cum sa nu profite. Dar pentru ca filmul sa continue, mai trebuie ceva. Nu sunt suficienti doar banii. Asa este adusa in scena Broomhilda.

Broomhilda este sotia lui Django de care acesta a fost despartit, fiecare dintre ei fiind cumparat de negustori diferiti. In jurul Broomhildei se invarte, de fapt, toata actiunea, pentru ca daca nu ar exista acest personaj, filmul nu ar avea continuitate, s-ar opri in punctul in care sunt omorati fratii Brittle. Si in Django din ’66, „pretextul“ este tot o femeie. Se numeste Maria (Loredana Nusciak), o fosta prostituata salvata de la moarte de Django (Franco Nero), si ea va fi cea care-i va „resuscita“ protagonistului pofta de viata. Iata, din nou, o alta asemanare: in ambele versiuni (1966/ 2012), femeile sunt sexy, incitante, provocatoare, dar nu au un statut social prea fericit. Broomhildei i se adauga si o aura de personaj de legenda, de ireal, contrastanta cu episoadele in care apare goala sau biciuita.

Lui Calvin Candie (Leonardo DiCaprio – Django 2012) ii plac luptele Mandingo (lupte intre sclavi), tigarile si acadelele. Se amuza teribil cand isi pedepseste sclavii fugari. Este varianta parodiata a maiorului Jackson (Eduardo Fajardo – Django 1966) care procedeaza la fel atunci cand ii impusca pe mexicani, la cateva minute dupa ce-i lasa sa fuga. Pe linia parodiei, mai trebuie amintit episodul sacilor de pus in cap – una dintre cele mai comice diversiuni din filmul lui Tarantino. Sacii de pus in cap sunt „copia“ hilara a esarfelor portocalii din filmul lui Sergio Corbucci. Dar ironiile si sarcasmul nu se opresc aici. Ele culmineaza cu aparitia lui Tarantino in film, ca personaj. Cat de bine isi joaca rolul, ramane sa vedeti.