Noutăți

Cărţi scrise de autori români, care merită ecranizate

Cunoscute mai mult sau mai puţin, iată o selecţie de cinci titluri de cărţi scrise de autori români contemporani, suficient de ofertante pentru a fi transformate în filme.

„Prins“ (1969), de Petru Popescu

Cartea "Prins" - Petru PopescuDeşi publicat în 1969, romanul „Prins“ rămâne la fel de proaspăt şi de viu şi în 2018. Şi-aşa va rămâne şi la anul, şi peste 10 ani, în cazul în care cineva se va hotărî să îl transforme în film. ☺ Povestea e simplă: un inginer află că are o boală în stadiu terminal, moment mai puţin prielnic pentru a se arunca într-o poveste de dragoste… Şi totuşi o face. Cititorul ştie, din start, evoluţia întâmplărilor: când primeşti vestea că nu mai ai mult de trăit, practic ai scenariul făcut. Cu toate astea, nimic nu este previzibil în cartea lui Petru Popescu. Un roman despre iubire şi prietenie, introspectiv, cu note de comedie şi dramă, cu personaje puţine, dar memorabile, cu un story care te urmăreşte. La fel se va întâmpla şi cu filmul!


„Lunetistul“ (2013), de Marin Mălaicu-Hondrari

„Lunetistul“ (2013), de Marin Mălaicu-Hondrari„Dis-de-dimineaţă, Constantin a ieşit din locuinţa lui, a făcut douăzeci de paşi, apoi s-a întors şi s-a închis în casă până a doua zi“ – aşa sună primele cuvinte din „Lunetistul“. Nu-i aşa că vizualizaţi deja scena? Imaginea îl transformă, din primele rânduri, pe cititor în spectator. Iar efectul continuă de-a lungul celor 200 şi ceva de pagini. Sosirea unei familii misterioase în oraş schimbă ireversibil destinul Cristinei şi al lui Constantin. Cristina se căsătoreşte cu Jim, fiul nou veniţilor, iar Constantin devine mercenar. Ce e fascinant în această carte este că aflăm ordinea întâmplărilor şi logica lor pe parcurs, construim firul epic din naraţiunile paralele. Flashbackurile aduc sensuri noi şi revelaţii, contribuind la tensiunea poveştii. Romanul poate fi citit şi separat, însă, pentru o înţelegere mai bună, ideal este să începeţi cu „Cartea tuturor intenţiilor“, iar apoi să continuaţi cu „Apropierea“. Despre „Apropierea“, avem şi-o veste bună: pe 12 octombrie, filmul inspirat din acest roman va intra în cinematografele româneşti. Regia este semnată de Tudor Giurgiu, iar scenariul scris de Tudor Giurgiu împreună cu Marin Mălaicu-Hondrari.


„Simion liftnicul“ (2001), de Petru Cimpoeşu

„Simion liftnicul“ (2001), de Petru CimpoeşuUn roman scris cu bucurie dintr-o mâhnire. Întrebat într-un interviu dacă „Simion liftnicul“ este cartea unui scriitor care crede în Dumnezeu, Petru Cimpoeşu a spus „Da, <<Simion liftnicul>> este cartea unui credincios dezamăgit de oameni“. Autorul a mai declarat în acelaşi interviu că tema esenţială, regăsibilă în mai toate cărţile lui este relaţia omului cu transcendentul: „Dincolo de realitatea perceptibilă, există o taină a lumii pe care încerc să o înţeleg: de ce există ceea ce există, de ce mai degrabă există decât nu şi în ce scop? Eu cred că omul este un proiect încă neîncheiat…“. Revenind la „Simion liftnicul“, aflăm că a existat la un moment dat o intenţie de ecranizare, ba chiar mai mult de-atât, regizorul Igor Cobileanski a început să scrie, în paralel cu Cimpoeşu, scenariul. Proiectul a picat, însă. În 2013, într-un interviu acordat site-ului cinemarx.ro, regizorul a explicat că au fost mai multe considerente. „Cel mai important ar fi, probabil, faptul că nu mă puteam distanţa de roman. Încercam să-l dramatizez mot-à-mot“, a precizat el. Sau, mai curând, poate că s-a lovit de refuzul finanţării unui film cu mesaj religios. „Simion liftnicul“ urmăreşte viaţa mai multor oameni care locuiesc în acelaşi bloc, bulversaţi de un eveniment fără precedent: un vecin, Simion, a blocat liftul la etajul 8 pentru că nu mai are unde să se roage. Personajele cu nume biblice – Elefterie, Ilie, Anghel, Zenovia, Nicostrat, Pelaghia, Gleofina – şi preocupări lumeşti, comicul savuros (de limbaj şi de situaţie) şi mesajul transmis ar fi ingredientele perfecte pentru un film de succes. Mai vrem şi astfel de filme, deoarece lucrurile nu stau chiar cum spune Emanuel, în „Inimi cicatrizate“. Cităm: „Creştinismul ăsta v-a tâmpit pe toţi“. O afirmaţie gratuită, inexistentă în volumul omonim, una din sursele de inspiraţie ale filmului regizat de Radu Jude, şi, de altfel, în nici una dintre cărţile scrise de Max Blecher.


Viaţa lui Kostas Venetis“ (2011), de Octavian Soviany

„Viaţa lui Kostas Venetis“ (2011), de Octavian Soviany„Viaţa lui Kostas Venetis“ este un roman la fel de dens ca şi „Simion Liftnicul“ – posibil ca asta să fie un obstacol dacă s-ar ecraniza. Acţiunea este stufoasă şi se întinde, cum titlul o spune, de-a lungul unei vieţi. Dar tot ca în cazul cărţii lui Cimpoeşu, este o istorisire pe care cu greu poţi să o uiţi. Dacă prima e mai pregnant comică, a doua, a lui Soviany, stârneşte reacţii dintre cele mai variate. Un volum captivant, imposibil de lăsat din mână odată ce l-ai început. Kostas Venetis este un personaj decadent, născut mort ai spune, degenerat, neom, sinistru. Pe patul de moarte îi dictează Nemţoaicei povestea lui şi textul scris este pentru el iarbă de leac. Pentru că ştie că oamenii, în istorie, şi-au salvat zilele printr-o poveste. O să-l urâţi pe Kostas Venetis şi-o să-l iubiţi, o să-l blamaţi şi-o să-l iertaţi. Descoperiţi-l pe Octavian Soviany începând cu această carte, continuaţi cu „Arhivele de la Monte Negro“ şi „Moartea lui Siegfried“ (neapărat în această ordine). Şi terminaţi cu „Năluca“, cel mai nou roman al scriitorului. E ca o călătorie prin cercurile Infernului în căutarea lui Beatrice.


„Ordinea“ (2005), de Alexandru Ecovoiu

„Ordinea“ (2005), de Alexandru EcovoiuFiecare text scris de Ecovoiu are potenţialul unei ecranizări, de la povestiri, până la romane. „Caligraful“ şi „Vânătorul de lupi albi“ (din volumul de povestiri „Cei trei copii Mozart“) se pot transforma în excelente scurtmetraje de animaţie, „Călătoria“, unul din primele lui romane, într-un thriller hipnotizant, plecând de la grupul de voiajori dintr-un tren, bulversaţi (atunci când cititorul se aşteaptă mai puţin) de dispariţia misterioasă a unuia dintre ei. La fel de filmice şi de puternice sunt şi „Staţiunea“ (pertinent pentru un film experimental), „Saludos“, „Sigma“ sau „După Sodoma“. Ne concentrăm însă pe „Ordinea“, datorită evoluţiei spectaculoase prin care trece personajul principal, Filip, începând cu vârsta de 30 de ani, momentul unei revelaţii decisive pentru el: „La început nu a fost cuvântul, ci ordinea. Cuvântul a stricat-o“. Filip face din Ordine un fetiş, o psihoză, un program pe care îl aplică în fiecare segment din viaţa lui, personal, profesional, sentimental. Transformarea este uluitoare, iar decizia scriitorului, din final, legat de soarta protagonistului, neaşteptată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *