Nominalizat la premiile Oscar, la categoriile „Cel mai bun film“ și „Cea mai bună actriță“, „The Post: Secretele Pentagonului“ scoate la lumină jocurile de culise din spatele unui scandal care a vizat Pentagonul și compromisurile pe care șefii unor celebre publicații scrise le-au făcut în numele adevărului, pe de o parte, dar și de dragul succesului, pe de altă parte.
„Eram familiarizată cu poveştile despre The Washington Post şi Watergate din filmul lui Alan Pakula <<Toţi oamenii preşedintelui>>, în care Kay Graham are o apariţie succintă, însă de impact, dar în realitate nu ştiam multe lucruri despre ea“, a declarat actrița referitor la personajul interpretat în filmul „The Post: Secretele Pentagonului“. Scenariul a familiarizat-o cu Kay Graham, iar Meryl Streep a abordat-o poate ușor prea afectat în încercarea de a o face suficient de convingătoare. Meryl Streep nu aduce nimic nou ca joc actoricesc, abordarea este corectă și fidelă stilului ei, este mai degrabă o madam Florence care nu cântă.
Mult mai solid rămâne rolul lui Tom Hanks. Actorul nu mai are nimic nici din Eamon Bailey (The Circle, 2017), căpitanul Phillips (Căpitanul Phillips, 2013) sau Alan Clay („Hologramă pentru rege“, 2016). Pe Ben Bradley îl caracterizează orice, mai puțin înțelepciunea: este direct, impulsiv, dispus să calce peste cadavre pentru a-și aduce pe primul loc ziarul pe care îl conduce. Nu par să îl schimbe nici deciziile șefei mai mari, Kay Graham, directoarea publicației „Washington Post“. Cu toate astea, deși diferiți, fac totuși o echipă bună.
Katharine Graham ține la ziarul ei, moștenire de familie, mai curând ca la un bun pe care trebuie să-l lase la rândul ei moștenire, și nu pentru că ar fi avut calități/experiență de jurnalistă, editor sau publisher. Își recunoaște punctele slabe, și le asumă, însă insistă prea mult asupra lor, creând o serie de scene care ar fi putut fi scurtate. Scenele respective au fost inserate în mod cert pentru a mai aduce în film și altceva decât povestea tensionată a descoperirii și folosirii unor acte secrete de către jurnaliști, în scopul informării publicului, susțin ei, de dragul notorietății și al creșterii vânzărilor, în realitate. Conflictele dintre ea și Ben Bradley au ca sursă și o altă problemă a doamnei Graham. Se simte îndatorată să-și păstreze imaginea curată, să nu strice relațiile bune cu politicienii, deveniți în timp prieteni de familie.
Așa că „The Post: Secretele Pentagonului“ nu este doar un film despre cum niște jurnaliști au pus mâna pe o serie de documente secrete și le-au făcut publice de dragul informării publicului, ci și despre fuga după succes, concurență, dorința de a detrona publicații mai puternice. Faptul că au fost scoase la iveală niște adevăruri a informat publicul, dar nu a schimbat cu nimic istoria și nici nu a modificat prezentul.
Lupta se duce pe mai multe planuri: între Washington Post și New York Times, între Ben Bradley și Katherine Graham, între Casa Albă și presă. Miza principală este deconspirarea unei mari muşamalizari guvernamentale, care implică informaţii referitoare la trei decenii de activitate a patru preşedinţi de Stat, iar miza secundară este obținerea faimei. În acest context, mai cinstit ar fi fost ca filmul lui Steven Spielberg să obțină o nominalizare și la scenariu, pentru că povestea te prinde și trezește nostalgii după cum erau create (la propriu) cândva articolele, drumul lor de la idee la hârtia printată, cum se vâna și până unde se mergea pentru a face rost de un subiect, cât de implicat era un ziarist, cât risca, cât era pasiune ș.a.m.d. Este nu doar un film despre jocuri politice, ci și despre o lume pierdută odată cu intrarea în era digitalului, când subiectele sunt mult mai facil de procurat, jurnalistul s-a mutat de pe teren pe scaunul de birou, iar fumatul a devenit interzis în redacții.☺
Adu cinematograful la tine acasă cu ajutorul unui Soundbar cu Dolby Atmos