Trilogia „Maze Runner“ s-a sfârșit. Cum este partea a treia

„Maze Runner: The Death Cure“/ „Labirintul: Tratament letal“ intră de azi în cinematografe și încheie o trilogie care a făcut valuri în rândul adolescenților, prin subiect, dar mai ales prin numele lui Dylan O’Brien ca actor în rol principal.

Prima parte a trilogiei „The Maze Runner“/ „Labirintul: Evadarea“, ca multe prime părți ale multor trilogii, rămâne cea mai bună. Chiar dacă sfârșitul a lăsat loc unei continuări, filmul a convins prin ce a oferit și ar fi putut rămâne în acest stadiu: poveste, conflict, imagine, personaje bine conturate. Și-a epuizat cumva resursele și era de așteptat ca următoarele părți să nu fie cel puțin la fel de ofertante. Labirintul în sine a consumat întreaga imaginație, strategiile de evadare, monștrii gelatinoși din el, felul în care au ajuns tinerii respectivi în poiană, relațiile care se leagă între ei, disensiunile, oricum ai lua-o, „The Maze Runner“/ „Labirintul: Evadarea“ stă pe locul întâi.

Cu partea a doua, „Maze Runner: The Scorch Trials“/ „Labirintul: Încercările focului“ și acum, cu partea a treia, franciza a intrat într-un proces de „zombificare“. Nu, „Maze Runner: The Death Cure“/ „Labirintul: Tratament letal“ nu e doar un film cu zombi, nu ei fac povestea, dar de ce aceste creaturi continuă să meargă stâlcit, să caște gura larg și să bată cu mâinile în parbriz? E o imagine deja fumată, care funcționează însă raportat cumva la actorul Dylan O’Brien.

O’Brien este asociat în mintea fanilor cu rolul din serialul „Teen Wolf“, rol care l-a făcut cunoscut și care i-a propulsat enorm cariera. Și acolo aveam de-a face cu niște rude din marea familie de creaturi fictive, vârcolacii. Alegerea lui ca protagonist în „Maze Runner“ asigură în felul acesta, discret, succesul la public (evident, la o anumită categorie). De-acum încolo e timpul ca O’Brien să arate și ce poate cu adevărat și, cine știe, poate ne va face surpriza pe care ne-a făcut-o Robert Pattinson în „Good Time“, și el tributar multă vreme francizei cu vampiri „Twilight“.

În „Maze Runner: The Death Cure“, Thomas continuă să fie lider de grup, antrenat acum într-o nouă misiune. Ca să-și salveze prietenii, trebuie să intre în Ultimul Oraș, un labirint controlat de RAU. Nu este la fel de sofisticat ca labirintul din prima parte, însă esențial este că oricine scapă teafăr primește răspunsuri la întrebările pe care cei din Luminiș și le-au pus încă de la început. Intervin schimbări din nou în interiorul grupului, prietenia și atașamentul rămân la fel de vii – dovadă stă determinarea cu care Minho este căutat -, iar personajului Thomas i se păstrează doza de umanitate: oricât de puternică a fost trădarea (din partea unui anumit fost prieten), este dispus să ierte.

Acțiunea se ramifică, se duc lupte pe mai multe câmpuri. Este firesc ca în partea a treia filmul să forțeze limitele tensiunii și, pe alocuri, să exagereze, să dea tot ce e mai bun (este și partea cu cel mai mare  buget alocat). Ar fi fost în regulă în condițiile în care nu ar fi fost și previzibile o serie dintre întâmplări. Cu toate astea, păstrează o doză de surpriză, în pofida exploziei de efecte speciale, aglomerări de „înfruntări“, replici banale despre lumea „mai bună“ în care își doresc cu toții să trăiască, salvări miraculoase și-așa mai departe. Elementul neașteptat va fi gustat în mod cert de fanii trilogiei. Pentru restul, însă, rămâne un deziderat.