Filme, Interviuri

Actriţa Iulia Lumânare, despre filmul „Pororoca“: „E un film puternic, un film pe care până şi eu l-am văzut cu adevărat a doua oară“

„Dacă vrei să te duci să îl vezi cu floricele şi cola, nu cred că poţi… Sau le mănânci repede pe durata reclamelor“, ne-a spus Iulia Lumânare despre filmul „Pororoca“.

În filmul „Pororoca“, actriţa Iulia Lumânare interpretează rolul Cristinei, soţia lui Tudor Ionescu. Într-o zi, cuplul trece printr-o întâmplare neaşteptată: fiica lor dispare. Puşi într-o situaţie nouă, fiecare va „gestiona“ contextul diferit. Cum anume, urmează să aflăm.

Cert e că, deşi Cristina pare la prima vedere unul din oamenii pe care îi vezi pe stradă, ca fiecare om de pe stradă ascunde o poveste. O poveste pe care Iulia Lumânare a descris-o ca pe o situaţie greu de estimat, o provocare, pentru că nu seamănă cu nimic din ceea ce ţi-ai putea imagina.

Filmul a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian, iar în România, a mai fost proiectat în octombrie, cu ocazia Festivalului Les films de Cannes à Bucarest. Este distribuit de Bad Unicorn, iar pe 19 ianuarie are loc premiera oficială.

Regizat de Constantin Popescu („Portretul luptătorului la tinerețe“, „Principii de viață“), „Pororoca“ se anunţă „un film bun, un film puternic, un carusel de emoţii“, cum însăşi actriţa l-a descris.


Dinfilme.ro: Ai spus într-un interviu, despre rolul din „Pororoca“, înainte de a începe filmările, că îl presimţi ca pe unul dintre cele importante. Cum îl vezi acum, după ce ai terminat proiectul, iar filmul a trecut deja prin mai multe festivaluri?
Iulia Lumânare:
Nu vreau să fiu arogantă, că nu e o formă de aroganţă, ci doar o raţiune extremă: nu m-am înşelat, nu prea arunc cu vorbele. Dacă ajung să spun că presimt că va fi un rol important şi este un rol important, cu siguranţă e aşa, indiferent că aş rata sau nu eu, ca actor, ca profesionist, ceea ce nu e cazul aici.  Importanţa rolului nu constă în reuşita lui, cât în provocarea pe care ţi-o ridică. Şi-a fost o provocare mare…

De ce spui că a fost o provocare mare?
Pentru că în meseria asta – eu şi predau şi asta încercăm să-i facem şi pe studenţi să deprindă – apelezi, într-un final, la propria memorie afectivă, la tot ceea ce eşti. Iar pentru experienţa pe care o propune filmul în cazul personajului Cristina, nu prea ai repere. Asocierile pe care le-ai putea face cu evenimente traumatice din viaţa ta nu seamănă cu nimic. Prin urmare, provocarea a constat în a mă pune într-o situaţie pe care nu o puteam estima în nici un fel. De obicei, când proiectăm o situaţie, zicem dom’le, dacă mi s-ar întâmpla asta, aş reacţiona aşa…  sau, dimpotrivă, eu niciodată nu aş face asta…, ai deci nişte credinţe. Sigur că întâmplările te iau prin surprindere, dar undeva, în fiinţa noastră, există un soi de pre-parcurs al unui eveniment imaginat. În cazul acestui rol, însă, nu simţeam că mă pot agăţa de ceva. De ceva al meu, de ceva trăit, de ceva ce ştiu, de ceva ce înţeleg.

Cristina nu e un personaj de poveste, despre care compui un cântec, scrii o piesă, faci un film… Nu e… Cristina e unul din oamenii pe care îi vezi pe stradă. Ceea ce o face pe ea personaj de film nu e ea, e povestea ei, trauma ei.

Crezi că are legătură, cumva, cu lipsa experienţei de mamă? Bogdan Dumitrache mi-a spus, de exemplu, că experienţa de tată l-a ajutat în abordarea rolului..
Eu, personal, nu am simţit-o ca pe un handicap. Iniţial, când rolul era în perspectivă, mă gândeam ok, ar putea să fie un handicap faptul că nu am copii!, dar în timpul realizării lui, la filmare, nu, nu am simţit-o ca pe un handicap.

Adu cinematograful la tine acasă cu un videoproiector de la evoMAG, CEL sau F64.

Te-ai consultat şi tu cu un psiholog, la fel ca Bogdan?
La mine e mai lungă povestea… Am scris şi cu regizorul Călin Netzer la filmul „Ana, mon amour“ (n.r. Iulia Lumânare este co-scenarist şi joacă în film rolul medicului ginecolog). Cunoştinţele mele în domeniul psihanalizei sunt mai vechi, mai aşezate, am dat şi un doctorat pe tema asta. Deci înţelegerea o aveam, însă, aşa cum am mai zis, nu am făcut apel la ceea ce ştiam, era ca şi când o luam de la zero cu totul. Dar ceea ce sunt eu, felul în care sunt „mobilată“, structurată, cu siguranţă că m-a ajutat, mi-a dat un filtru, un anumit mod de a…

… de a înţelege personajul Cristina?
… personajul, într-un fel… Dar Cristina nu e un personaj de poveste, despre care compui un cântec, scrii o piesă, faci un film… Nu e… Cristina e unul din oamenii pe care îi vezi pe stradă. Ceea ce o face pe ea personaj de film nu e ea, e povestea ei, e trauma ei. Înainte de eveniment, apare foarte puţin, nu apuci să înţelegi… Ok, îţi faci o idee, fata asta e cam aşa… Însă povestea în sine constă în ceea ce se întâmplă după, când – şi ăsta e un detaliu de psihanaliză, apropo de ce am discutat – se produce o formă de depersonalizare absolută, imposibil de estimat înainte. Felul în care o astfel de dramă ajunge să dezintegreze fiinţa şi să o transforme în ceva ce ea nu intuieşte că e – deoarece cu toţii ne consolidăm în fiinţele care am vrea să fim – cu siguranţă că te aruncă într-o dimensiune a eu-lui tău pe care…

Într-o dimensiune rea sau o dimensiune bună?
Nu există rău sau bun. Nu cred în asta. E unul dintre lucrurile de care mă feresc, nu cred că suntem răi sau buni, cred că ceea ce suntem sau ceea ce facem poate fi interpretat de ceilalţi ca fiind aşa, pentru că depind de felul în care acţiunile tale, cuvintele tale ajung la ei. De câte ori nu se întâmplă ca o intenţie bună să îl rănească pe cel de lângă noi? Deci nu poate fi interpretat ca rău sau bun.

Când însă Constantin mi-a zis că vrea să fac eu rolul, mi-aduc aminte că nu am mai citit scenariul, nu m-am mai apropiat de el o vreme destul de lungă. Am lăsat, cumva, ca toate lucrurile pe care le discutaserăm să devină subiective.

Cum te ajută expunerea la festivaluri pe tine, ca actriţă? Ce aşteptări are un actor, ce e în mintea lui atunci când merge cu filmul în care a jucat la festivaluri? Îl ajută în stabilirea unor contacte cu regizori?
Cu siguranţă că în mintea unui actor, pentru că nu mă cunosc doar pe mine, cunosc foarte mulţi actori, contează în sensul ăsta. Eu însă nu fac asta. Nu sunt omul care se duce să zică Bună ziua, sunt Iulia Lumânare, sunt actriţă… sau Ştiu că pregăteşti un proiect, sunt aici! Nu fac asta! E, probabil, o formă de mândrie exagerată, habar n-am ce e, dar nu o fac. De fapt ştiu ce e, însă nu vreau să vorbesc despre asta. Şi-atunci, pentru mine experienţa unui festival, a oricărui festival la care am participat, a fost doar o prelungire a experienţei acelui film, ca o dorinţă de a înţelege cum e perceput de ceilalţi, de a afla în timp real şi ca reacţie imediată cum văd oamenii filmul respectiv. Pe partea de lobby, de creat contacte, nu funcţionez aşa. E o chestiune care nu îmi face plăcere şi pe care, dacă nu am făcut-o până acum, mă îndoiesc că o voi face de aici încolo.

Te interesează critica de film, urmăreşti articolele despre filmele în care ai jucat, despre rolurile tale? Îţi pasă ce se scrie?
O să fiu sinceră: nu le caut, le descopăr întâmplător. Mi se întâmplă uneori să găsesc după ceva ani articole despre vreun film sau un rol şi să zic Ia uite, pe ăsta nu l-am citit. Am un soi de detaşare totală, ca şi când nu ar fi vorba despre mine, când citesc un articol. Şi asta deoarece – probabil că o să sune arogant – ştiu ce am făcut. Când intru într-un proiect, ştiu foarte clar care e nota lui, unde se situează. Şi, pe de altă parte, nu mi s-a întâmplat niciodată să citesc o cronică în dezacord total cu ceea ce am înţeles eu să exprim prin rolul respectiv. Sigur că întotdeauna vor fi împărţite, unele sunt mai pe plus, altele mai pe minus, dar dacă le aduni şi faci un soi de grilă, vezi că, deşi omului nu i-a plăcut, în cazul în care e critic de film, o natură articulată, cultivată, chiar dacă nu va rezona cu acel proiect, va şti să spună ce e just în el. Dacă nu şi e doar o chestie de pay back sau de habar n-am ce, atunci oricum nu contează. Se poate întâmpla şi-aşa. Cred că trebuie să ştii să discerni, să vezi când e o chestiune personală, a unui critic de film cu regizorul sau poate cu actorul, şi când e o chestiune de genul Băi, nu e pentru mine, nu e ca mine, nu e ceea cred eu.

Ai intervenit asupra personajului Cristina de-a lungul filmării?   
Am citit scenariul lui Constantin (n.r. regizorul Constantin Popoescu) cu mult timp înainte să-mi spună că vrea să joc rolul. Ne-am întâlnit de câteva ori şi am vorbit despre scenariu şi despre toate personajele, nu doar despre Cristina, pentru că nu aveam încă perspectiva actriţei care urma să joace acel rol. Unele dintre sugestiile mele s-au transformat în altceva, despre altele a zis Da, ok, e bună chestia asta, iar cu o parte nu a fost de acord, şi-a motivat opinia, iar eu am înţeles. Când însă mi-a zis că vrea să fac eu rolul, mi-aduc aminte că nu am mai citit scenariul, nu m-am mai apropiat de el o vreme destul de lungă. Am lăsat, cumva, ca toate lucrurile pe care le discutaserăm să devină subiective. Aveam nevoie să fac asta îndepărtându-mă de text.

Cum ai colaborat cu Bogdan Dumitrache?
Nu m-am gândit niciodată să calific, să pun un adjectiv, cum a fost colaborarea cu el. Înainte de a începe filmările, îmi amintesc că ne-am întâlnit şi am zis Bogdan, Constantin nu vrea să repete. Eu sunt stresată… , iar el a răspuns Ăăă, şi eu sunt stresat…Hai, ce facem? Zic Nu ştiu, îl asaltăm şi punem noi repetiţii, spunem că vrem să repetăm şi n-are ce să facă. Şi exact asta am făcut! Am realizat, din atitudinea lui Constantin, că a acceptat să repetăm pentru că şi-a dat seama că eram speriaţi amândoi, şi ne-am întâlnit de vreo două ori. La prima repetiţie aproape că ne-am certat, Bogdan și cu mine, iar Constantin, îmi aduc aminte, stătea şi se uita la noi, zâmbea. Într-o formă sau alta, râdea de mine şi de Bogdan. Am vorbit după aceea cu el şi mi-a spus că acel moment, acea repetiţie şi mai ales conflictul dintre mine şi Bogdan au fost dovada că ne-a ales foarte bine.

Că sunteţi compatibili pentru roluri…
Da, exact. Că avem tipul ăsta de familiaritate, să spunem fiecare ce crede, să ne menajăm în acelaşi timp unul pe celălalt, să nu ne rănim. Iar la filmări – pentru că nu am mai repetat după aia -, s-a născut în mine instinctiv, o nevoie de a avea grijă de Bogdan. Realizam că îmi proiectez un fel de complex matern asupra lui, îmi amintesc foarte clar asta. Şi îmi mai amintesc un lucru. În ultima zi de filmare a mea, ne-am dus la ziua de naştere a unui coleg al lui Bogdan. Acolo am început să ne luăm cu discuţiile pe care nu le-am avut pe platou, pentru că pe platou nu vorbeam despre personaje, roluri, situaţii, ne feream de asta. Era un fel de Ok, nu ne atingem de asta, e mult prea fragilă, mult prea dureroasă, nu ne atingem de ea. În seara aceea a fost ca un soi de debuşeu. Nu mai contează despre ce discutam, dar la un moment dat, un tip pe care îl cunoscuserăm atunci şi eu, şi Bogdan, care stătea vizavi, neauzind ce vorbeam, ne zice Parcă aţi fi căsătoriţi de 10 ani… şi a continuat să ne facă un fel de profil psihologic. Mi-a stârnit curiozitatea şi l-am întrebat cum ne vede. A început să ne descrie şi să spună lucruri despre fiecare în parte, dar descrierea nu era a noastră, ci a personajelor. Iar cea mai cruntă afirmaţie a fost, vorbind despre personajul meu, Da, pare eşti acolo, că tolerezi foarte multe lucruri, că accepţi ce spune el, dar de fapt nu accepţi. Ce înţeleg eu este că într-o situaţie de criză reală, l-ai lăsa baltă. Compliment mai mare decât ăsta nu mai primisem! Nici nu a fost compliment, pentru că nu era despre film, nu știa nimic despre el, era despre faptul că noi ajunseserăm  în mod real în relaţia aia, în raportul ăla din film. A fost un moment puternic, pe care nu o să-l uit vreodată!

Dacă e să luăm în considerare faptul că în fiinţă există un supravieţuitor şi un sinucigaş care îşi dispută supremaţia, în funcţie de fiecare lucru care ni se întâmplă de-a lungul vieţii, Cristina e un supravieţuitor. Un supravieţuitor care încearcă, chiar dacă nu reuşeşte până la capăt, să iasă la liman fără să-i strivească pe cei din jur.

Dar cu copiii, cum ai lucrat? Nu şi-au pierdut răbdarea?
Faptul că predau, că sunt profesoară, cred că m-a ajutat. Animalele şi copiii vin ca ventuza la mine. E un lucru de care sunt nici măcar mândră, în sensul că nu e ceva pentru care am lucrat eu, e o chestie instinctivă a mea în raportarea la ei, şi probabil că se simt în siguranţă în prezenţa mea. N-am avut o nici o problemă cu copiii, de nici un fel. A fost chiar o plăcere să lucrez cu ei şi, vorba aia, au fost nişte secvenţe complicate. Aveam scene cu o anumită implicare emoţională, când simţeam nevoia să mă izolez, iar ei nu au devenit nici o secundă, chiar şi în astfel de condiţii, o „povară“.

Dacă ar fi să-i faci un portret Cristinei, cum ar suna?
Cristina e un om care, atunci când decide ceva, reuşeşte să se modeleze mai întâi pe ea, pentru a ajunge la acel ceva – nu cere lucruri de la cei din jur ca să obţină ce vrea, ci luptă cu ea însăşi ca să ajungă acolo. Dacă vorbim şi de Cristina în relaţia cu Tudor, e un om care a făcut multe compromisuri cu ea însăşi, ca relaţia să rămână funcţională. E o femeie puternică, o fire voluntară, un om orgolios, dar care a învăţat să-şi cenzureze orgoliul, să nu-l lase să ajungă să îi facă rău. E mai mult cerebrală decât emoţională şi mai e un om cu foarte multă empatie, deşi nu se vede asta, nu e la primul nivel. Ştie să dea înapoi, chiar dacă nu înţelege, pentru că simte că acolo e ceva. Cristina mai e foarte, foarte puternică. Dacă e să luăm în considerare faptul că în fiinţă există un supravieţuitor şi un sinucigaş care îşi dispută supremaţia, în funcţie de fiecare lucru care ni se întâmplă de-a lungul vieţii, Cristina e un supravieţuitor. Un supravieţuitor care încearcă, chiar dacă nu reuşeşte până la capăt, să iasă la liman fără să-i strivească pe cei din jur.

De ce ar trebui oamenii să vină la cinema, să vadă filmul „Pororoca“?
Dincolo de subiect, cred că aici nu poate interveni decât dorinţa de a-l vedea sau, dimpotrivă, respingerea, nu vreau să ştiu asta, nu vreau să văd asta, filmul trebuie să mă dispună, trebuie să fiu bine. Or nu ai cum să ieşi bine de la filmul ăsta, e tot ce pot să spun. Deci nu am cum să-l „vând“ zicând O să vă bucuraţi! Poţi să te bucuri, în schimb, pentru că e un film bun – şi-o să mă opresc aici cu calităţile lui. E un film puternic şi e un film pe care până şi eu! l-am văzut cu adevărat a doua oară. Prima oară, la San Sebastian, nu l-am văzut. Şi nu are de-a face cu faptul că jucam eu. Are legătură cu ce se întâmplă în el, cu emoţia de-acolo…

Ai vrut să iei o pauză, să te detaşezi?
E un act inconştient ce spun acum… Nu a fost o alegere… Eram în sală şi nu făceam decât să despic filmul, la fiecare virgulă, căutam iraţional să nu las emoţia să mă copleşească, iar la sfârşitul filmului, de altfel, am făcut un atac de panică. Pentru că am încercat să blochez, dar n-ai cum să blochezi… Dar n-am putut să văd filmul în sine. L-am văzut de-abia când a fost în Les films de Cannes à Bucarest, ştiu că i-am trimis şi regizorului un mesaj în care i-am scris că nu-mi să cred că eu nu am văzut filmul de fapt.

Şi cum a fost la Le films de Cannes à Bucarest?
Te copleşeşte! E un carusel emoţional filmul ăsta! Dacă vrei să te duci să îl vezi cu floricele şi cola, nu cred că poţi… Sau le mănânci repede pe durata reclamelor.

Mi-ai putea recomanda 3 filme străine şi 3 româneşti?
Sunt filmele mele de suflet. Dintre cele străine, recomand „À bout de souffle“ (1960, r. Jean-Luc Godard), „Amour“ (2012, r. Michael Haneke) şi „Honey“ (2010, r. Semih Kaplanoglu), iar dintre cele româneşti: „Secvenţe“ (1982, r. Alexandru Tatos), „Moromeţii 1“ (1988, r. Stere Gulea) şi „Sieranevada“ (2016, r. Cristi Puiu).

Foto: Adi Bulboacă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *