Filme, Noutăți

Les films de Cannes à Bucarest 2017: 11 povești cu care pleci acasă

Drame de familie, de cuplu, individuale, portrete ale societății contemporane ori apuse și filme despre artă. Pe scurt, povești cu care pleci acasă – așa s-ar rezuma cele 11 filme pe care le-am văzut la Festivalul „Les films de Cannes à  Bucarest“ 2017.

„Pelle the Conqueror“ (r. Bille August, 1987; Palme d’Or Cannes 1988)

Proiectat în prima zi a Festivalului Les films de Cannes à  Bucarest, „Pelle the Conqueror“ este o poveste de sfârșit de sec. XIX, când o barcă plină cu emigranți suedezi sosește în Danemarca în căutarea unui loc de muncă și a unei vieți mai bune. Printre ei, se află Lasse și Pelle, fiul lui, protagoniștii filmului. Ca în „La Vitta è bela“ (1997), Lasse îi spune lui Pelle minciuni frumoase, cu toate că realitatea e mai curând de Auschwitz decât de tărâmul tuturor posibilităților. Singura diferență dintre ferma la care ajung și lagărele naziste e lipsa „dușului cald“. Sunt înfometați, umiliți, ținuți în condiții mizere. Anotimpul rece și peisajul glaciar (la propriu) evidențiază și mai mult felul în care erau tratați emigranții la vremea respectivă. Dar „Pelle the Conqueror“ este mai întâi un film despre maturizare și despre relația dintre tată și fiu, iar sentimentul cald pe care ți-l lasă povestea este dat de tenacitatea și ambiția copilului Pelle. Atrăgător este modul în care asimilează istorisirile răzvrătitului Erik, un alt personaj puternic, emigrant și el. Și cum visul american, indus în mintea lui de Erik, îl rupe de visul danez, prezentat de tată. Dacă Lasse va fi absorbit de  mediu, Pelle își va lua zborul, va sparge, cu alte cuvinte, gheața din „idilica“ Danemarca.

„The Square“ (r. Ruben Östlund, 2017, 142 min; Palme d’Or Cannes 2017)

După aproape 20 de ani de la Palme D’Or-ul acordat lui Bille August, în 2017 premiul a mers în Suedia. Ruben Östlund a cucerit Cannes-ul printr-o dramă satirică, o oglindă a vremurilor actuale, cu probleme generale sau de nișă: comunitate vs individ, egoism vs altruism, artă vs marketing. Raportând „The Square“ la „Pelle the Conqueror“, din perspectiva subminării emigranților, aici suedezii par să își ia revanșa: întâmplările și procesele de conștiință prin care trece Christian (puțin cam lungi), curatorul unui muzeu de artă contemporană, insistă asupra toleranței suedezilor față de categoriile vulnerabile. Ideea merge atât de departe încât copilul care apare în clipul creat cu scopul de a face publicitate noului „exponat“ din muzeu (o instalație în formă de pătrat cu laturile luminate), The Square, este blond, și nu brunet. Mesajul este împachetat în metafora pătratului (de unde și titlul), alături de alte mesaje, cu trimitere spre artă: cum privim o operă de artă, cum o înțelegem, cum atragem oamenii în muzee. Filmul este un performance în sine, cu multe scene neașteptate, inserate în situații aproape domestice: în timpul unui dineu, de exemplu, un artist imită o gorilă și bulversează invitații din high class-ul suedez, intrând frapant de real în rolul unei primate. Sau, după un act amoros, o altă primată apare în cadru, traversând un hol. Pătratul nu este doar un exponat în muzeu, pătratele apar și într-un tablou, acasă la Christian, pătrate concentrice sunt și interiorul unui bloc, privit de sus. Un gol care își așteaptă conținutul, unde oricine cere ajutorul trebuie să-l ofere și pe al cărui „bilet de intrare“ scrie încredere – își explică lucrarea autorul instalației din muzeu. Cu încredere mergeți și voi să vedeți filmul, este deja în cinematografe!

„The Beguiled“ (r. Sofia Coppola, 2017; Premiul pentru regie, Cannes 2017)

În timpul Războiul Civil, McBurney (Colin Farrell), un soldat rănit, este găsit în pădurea din apropierea Seminarului Miss Martha Farnsworth pentru tinere. Este luat și adus la Seminar, unde este îngrijit de Miss Martha (Nicole Kidman). Odată ajuns aici, McBurney devine obiectul dorinței fiecăreia dintre fete, indiferent de vârstă. Speculează simpatia seminaristelor pentru el și profită de ele, pentru a câștiga diverse avantaje. Miss Martha, la rândul ei, este atrasă de farmecele soldatului. Sofia Coppola și-a dorit să redea o atmosferă claustrofobică, detaliu care reiese prin ușa închisă unde se află McBurney, spațiile aglomerate de rochiile impozante specifice epocii, atmosfera clar-obscură în mare parte din cadrele interioare. „The Beguiled“ ar fi putut deveni un thriller de suspans, cu note de horror, pentru că întâmplările au potențial, dar rămâne o dramă cu nuanțe comico-romantice. Starea de vrajă care plutește în Seminar degenerează în urma unui incident, moment esențial în film, pentru că personajul lui Colin Farrell se transformă brusc. Iar Miss Martha își arată adevărata fire, contradictorie cu sensibilitatea în care pozează. „The Beguiled“ a fost primit bine de publicul festivalier. Alături de „The Square“ și „Happy End“, a fost unul dintre puținele filme la care s-a mai și râs.

„You Were Never Really Here“ (r. Lynne Ramsay, 2017; Premiul pentru scenariu și pentru interpretare masculină, Cannes 2017)

Joe (Joaquin Phoenix) este ucigaș plătit și primește misiunea de a salva o adolescentă dispărută de-acasă. Este prins într-un joc al corupției și al violenței care va scoate la lumină adevăruri nebănuite, cu efect revelator asupra lui ca om și angajat ocazional să comită crime. Joaquin Phoenix joacă rolul unui personaj însingurat, locuiește cu mama lui și are traume adânci din copilărie – un fel de Norman Bates („Psycho“) care a înlocuit cuțitul cu ciocanul. De altfel, scenele cu referire la filmul lui Hitchcock sunt și cele mai autentice. Fragmente din trecut alternează cu fragmente din prezent pentru a i se justifica tulburările psihice și comportamentul. Din punct de vedere narativ, filmul nu este la fel de cursiv ca „Iubire la New York“, unde actorul este mult mai convingător ca personaj însingurat și unde ciudățeniile de atitudine sunt exprimate gradat și persuasiv. Cu toate acestea, la Cannes, „You Were Never Really Here“ a fost ovaționat de public, iar Joaquin Phoenix a câștigat Premiul pentru interpretare masculină.

„Loveless“ (r. Andrey Zvyagintsev, 2017; Premiul Juriului, Cannes 2017)

„Lipsă de iubire. Nu poți trăi așa“ – spune Anton, ca o concluzie la confesiunea Zhenyei, în care protagonista își motivează sentimentele reci față de fiul ei, Alyosha, dispărut de-acasă. În copilărie, nu s-a simțit iubită, și nici după ce s-a măritat cu Boris, cu care acum este în divorț. Nici pe Alyosha nu și l-a dorit. Lipsa de iubire este congenitală în filmul lui Andrey Zvyagintsev, iar interpretarea actriței Maryana Spivak (Zhenya) o susține excelent. Deși divorțul nu s-a finalizat, fiecare dintre părinți este aranjat pe plan amoros: Zhenya se iubește cu Anton, un tip mai în vârstă și mai bogat, iar Boris urmează să devină din nou tată. Când Alyosha nu mai e de găsit, este incert să spunem că protagoniștii ar avea mustrări de conștiință ori că suferă. Zhenya și Boris se simt mai curând frustrați pentru că le-au scăpat lucrurile de sub control și că un element neglijabil, cum este fiul lor, le-a jucat o festă. Dacă în general dragostea pentru copii poate construi un film emoționant, Andrey Zvyagintsev pleacă exact de la reversul ei și construiește un film tulburător.

„The Assassin“ (r. Hou Hsiao-Hsien, 2015; Premiul de regie, Cannes 2015)

Una dintre noutățile Festivalului Les films de Cannes à  Bucarest 2017 a fost retrospectiva pe anumite țări, interesante în peisajul cinematografic în acest moment. „Începem anul acesta cu China, pentru că anul ăsta a fost prima mea vizită în China, în juriul de la Shanghai, un teritoriu foarte straniu, foarte special, foarte diferit și cinematografic, dar și ca loc – ai nevoie de timp ca să înțelegi, să te obișnuiești“, a spus Cristian Mungiu la conferința de presă organizată înainte de începerea Festivalului. „The Assassin“ a făcut parte, prin urmare, din retrospectiva chineză. O poveste de secol 8, din timpul dinastiei Tang, cu o femeie-asasin în rol principal, care primește ordin să omoare un nobil pe care îl iubise în trecut. Nie Yinniang trebuie să aleagă între a-l sacrifica pe omul iubit și a se desprinde pentru totdeauna de „Ordinul Asasinilor“. Ceea ce urmează este un basm vizual despre dragoste și onoare, politică și arte marțiale. Povestea curge lent, dialogurile sunt minimaliste, lupta interioară a personajelor este expresiv redată prin mimică, iar cadrele sunt de o frumusețe rară. La fel ca privirea agilă a luptătorilor de arte marțiale, ochiul camerei urmărește tot, fixând și urmărind detaliile: scenele lungi ne obișnuiesc cu personajele și cu mediul în care sunt plasate. Într-un interviu pentru publicația New York Times, regizorul Hou Hsiao-Hsien a spus că a ales să filmeze în locuri la altitudini cât mai înalte din China și din Mongolia Interioară, acolo unde societatea modernă nu a pătruns încă. „The Assassin“ ne oferă privilegiul de a intra într-un teritoriu aproape tabu, cu reguli și principii sănătoase, seducătoare prin actualitatea lor și haina în care sunt îmbrăcate, o combinație de artă a războiului și educație emoțională.

Citeşte şi:  Filmul horror „Jigsaw: Moştenirea“ are premiera pe 27 octombrie

„L’Atelier“ (r. Laurent Cantet, 2017; Un Certain Regard, Cannes 2017)

La Ciotat, un oraș portuar din apropierea Marsiliei, prosper cândva datorită uriașului său șantier naval, a decăzut după ce a fost închis cu 25 de ani în urmă. În acest context, de disperare mocnită, se desfășoară un atelier de scriere literară pentru a ajuta un grup de șapte tineri să se inițieze în tainele scrisului. Îndrumați de o romancieră cunoscută, Olivia Dejazet, participanții sunt provocați să scrie un text de ficțiune plecând de la trecutul industrial al orașului lor natal. Dintre toți, se evidențiază Antoine. Provocator și ușor agresiv, Antoine se remarcă prin opoziția față de ideile și viziunile colegilor, inclusiv față de scriitura Oliviei. Povestea pe care o citește la atelier este descrierea rece a unei crime în masă, văzută prin ochii ucigașului. Textul îi tulbură pe toți. Din acest moment, Olivia începe să simtă pentru el repulsie și atracție în egală măsură. Captivant cum crește tensiunea dintre profesoară și elev, fascinantă personalitatea lui Antoine și inteligent subliniată problema refugiaților, modul în care a ajuns să influențeze mentalitatea maselor, îngrădind pe de altă parte libertatea de exprimare. Laurent Cantet se folosește de dilemele lumii moderne, la fel ca Ruben Östlund în „The Square“, pentru a scoate la lumină detalii mai subtile, cu referire de data asta la arta scrisului – ce înseamnă un text de ficțiune, când devine el autentic, cât de onest trebuie să fie scriitorul, cum captivezi cititorul, cum obții lirismul în proză fără să cazi în patetism. Și apropo de lirism, scena în care Antoine împușcă luna, în bezna nopții, este de o poeticitate maximă.

„Rodin“ (r. Jacques Doillon, 2017; în competiție, Cannes 2017)

Pe 17 noiembrie 2017 se împlinesc o sută de ani de la moartea sculptorului Auguste Rodin, motiv pentru care s-a făcut acest film, „Rodin“. Regizat de Jacques Doillon („Le petit criminel“, 1990, „Le jeune Werther“, 1993), filmul biografic despre viața lui Rodin începând cu 1880, când a primit prima comandă, Poarta Infernului, îl are în rol principal pe Vincent Lindon. Ca om, sculptorul este prezentat într-o continuă criză erotică, iar ca artist, lipsit de autenticitate – între el și lucrări nu există acea fuziune dintre un artist și opera lui, pe care o vezi într-un atelier de sculptură, contactul cu materia pe care o modelează este lipsit de veridicitate. Pasiunea lipsește în ambele planuri. Ca produs de cinema, „Rodin“ nu excelează, plusul filmului stă în informațiile pe care le afli despre unele dintre cele mai importante sculpturi ale artistului – Poarta Infernului, Monumentul dedicat lui Balzac, Victor Hugo, Burghezii din Calais -, inclusiv amănunte din procesul creării, detalii tehnice și lupta lui de a-și impune propriul stil, într-un regim conservator, sceptic la noutăți.

„Happy End“ (r. Michael Haneke, 2017; în competiție, Cannes 2017)

În prețioasa și burgheza familie Laurent, fericirea este un lucru experimentat pe ascuns. Georges, bătrânul clanului, se amuză făcând pe senilul, nemulțumit fiind de existența lui și de neputința în care l-a adus bătrânețea. Anne, fiica lui, își găsește alinarea în brațele iubitului Georges, ca o recompensă pe care și-o oferă la provocarea de a fi echilibrul familiei și de a ține din scurt ieșirile unui fiu rătăcitor. Thomas, fratele lui Anne, deși însurat a doua oară și cu un copil mic, are o relație secretă cu o violoncelistă. Iar Eve, fetița lui Thomas din prima căsătorie, se distrează postând online întâmplări din viața ei, un fel de terapie pentru traiul cu o mamă depresivă. Din această înșiruire de drame existențiale, Michael Haneke scoate partea plină a paharului și face un cocteil savuros cu „Happy End“, numit de theguardian.com „o comedie neagră a unei sociopatii pure“, o reflecție inteligentă asupra vieții, a morții și a relațiilor de familie.

„Mrs. Fang“ (r. Bing Wang, 2017; Leopardul de Aur, Locarno 2017)

După ce a fost proiectat la Locarno, „Mrs. Fang“ a stârnit discuții aprinse în rândul criticilor, legat de etica documentarului – cât este de moral să filmezi o muribundă. Regizorul s-a apărat spunând că a realizat filmul la propunerea fiicei doamnei Fang. Afectată de o formă de Alzheimer, doamna Fang este imobilizată la pat, incapabilă să vorbească, să reacționeze. Prim planurile cu chipul protagonistei sunt lungi, apăsătoare emoțional și alternează cu scene din afara încăperii în care se află. Aici, existența își continuă cursul ei firesc, iar imaginile mai îndulcesc sentimentul de tristețe adâncă pe care îl lasă filmul. Lentoarea cu care se stinge Mrs. Fang este asemănată de unul dintre membrii familiei cu „o barcă ce se scufundă încet pe râu“. Deși par personalități diferite – rude, prieteni, vecini – în fața morții, toți devin la fel. Se transformă în oameni sfârșiți, la fel ca doamna Fang, și, fie că își exteriorizează sentimentele, fie că nu, îi dau de gol gesturile, mimica, surprinse atent de cameră. Documentaristul Bing Wang face din niște secvențe pe care le poți vedea în orice salon cu pacienți în stadiu terminal o poezie a vieții și a morții, un memento mori, un poem-reminder a ceea ce suntem și unde ajungem.

„A Man of Integrity“ (r. Mohammad Rasoulof, 2017; Premiul Un Certain Regard, Cannes 2017)

În martie 2010, regizorul Mohammad Rasoulof a fost arestat în timpul unei filmări și condamnat la 6 ani închisoare. Sentința s-a redus ulterior la 1 an, după care regizorul a fost eliberat pe cauțiune. Încă mai așteaptă sentința definitivă. Filmul „A Man of Integrity“ pleacă de la această experiență și este o dramă despre corupția și nedreptatea din societatea iraniană, despre felul în care un regim autoritar reușește să reducă la tăcere vocile independente. „Ori ești asuprit, ori te alături asupritorului pentru a supraviețui“ – este principiul după care funcționează comunitatea din satul unde locuiește Reza, împreună cu soția lui, Hadis, și fiul lor. Pentru că se încăpățânează să dea mită, Reza va trece printr-un lanț absurd de intimidări și presiuni cu o finalitate de compromis: integritatea poate fi folosită ca instrument al corupției.  „A Man of Integrity“ rămâne unul dintre cele mai meditative filme de la Festival, în special datorită finalului deschis. Lupta lui Reza cu nedreptatea este la fel ca înfruntarea cu mitica Hidra: după ce îi tai un cap, crește altul la loc.

Foto deschidere: imagine din filmul L’Atelier, Matthieu Lucci (Antoine) și Marina Foïs (Olivia Dejazet)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *