Interviuri

Interviu cu Daniel Sandu, regizorul filmului „Un pas în urma serafimilor“

„Un pas în urma serafimilor“ este lungmetrajul de debut al regizorului Daniel Sandu. Prima proiecție în România a avut loc la Cinema Elvira Popescu, luni, 18 septembrie, unde au fost invitați regizorul și o parte din echipa filmului.

După vizionarea lungmetrajului „Un pas în urma serafimilor“, regizorul Daniel Sandu ne-a acordat un interviu, în care a vorbit despre alegerea titlului, de ce a durat 10 ani realizarea filmului și care este relația lui cu Dumnezeu. „Un pas în urma serafimilor“ este inspirat din întâmplări reale, mai exact din experiența regizorului din timpul anilor de studiu la un seminar de teologie.


Dinfilme.ro: „Un pas în urma serafimilor“ este un titlu foarte narativ şi uşor poetic. Cum l-ai ales?
Daniel Sandu: A fost un moment de revelație. În general am probleme cu titlurile filmelor pe care le fac, caut mult… Dar atunci când m-am apucat de scris, mi-am amintit că „serafimi“ era porecla pe care ne-au dat-o nouă, seminariștilor, oamenii din oraș – de exemplu, când intram într-un bar, ne spuneau „Uite serafimii! Au venit serafimii!“. În aceeași perioadă, eram sub influența filmului „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, pe care tocmai îl revăzusem. Mă întrebam de ce a ales regizorul Milos Forman un titlu atât de complex, când putea să-i spună „Spitalul de nebuni“ sau ceva de genul. M-a fascinat chestia asta. Apoi, m-am mai gândit ca, prin titlu, să redau cumva faptul că publicul spectator va merge alături de personajele principale în această lume – iată motivul pentru care multe dintre scene sunt filmate din spatele lui Gabriel (n.r. personajul principal). Protagonistul trage practic după el camera de filmat, în interiorul seminarului, la țară sau unde mai merge. Într-un final, am considerat că „Un pas în urma serafimilor“, deși un titlu lung, va fi cel mai potrivit.

Ai avut și alte opțiuni?
Mă gândeam la un moment dat dacă să-l simplific și să-i spun „Seminarul“, dar ulterior am zis nu. Cel mai potrivit și mai interesant este titlul lung.

Practic, asta ne-a târât cel mai mult, faptul că nu aveam finanțarea CNC.

Ai declarat, în timpul conferinței de presă de după proiecția filmului, că ai muncit la acest proiect 10 ani. De ce ți-a luat atât de mult?
În primul rând, când am început colaborarea cu producătorul Ada Solomon, nu știam ce presupune realizarea unui film, nu-mi imaginam că se poate realiza într-un an, doi. Apoi, am depus la CNC, în fiecare an, în 2008 am câștigat la „dezvoltare“. În 2009, am depus la „debut“ și am picat. În 2010, 2011, 2012, 2013, la fel, iar în 2014 am luat cu cea mai mare notă. Între timp, s-a schimbat sistemul de la CNC. Fusese dat afară directorul, se schimbase regulamentul, fuseseră oprite niște scurgeri de finanțe și de-abia când s-au liniștit cât de cât lucrurile, am câștigat și eu. Practic, asta ne-a târât cel mai mult, faptul că nu aveam finanțarea CNC. Din ce știam eu, erau 5 membri în juriu, în fiecare an, și 3 dintre ei erau tributari vechiului sistem, vechiului cinema, și doar doi noului sistem și nu reușeau să facă față la voturi, de asta a durat până în 2014 să obținem finanțarea. După aceea, în 2015 am început preproducția și filmarea, pe care am terminat-o în 2016.

Tot la conferința de presă ai spus că 80% din film sunt întâmplări reale. Referitor la replici, sunt și ele autentice? Te întreb pentru că prima întrebare pe care i-o pune seminaristul Gabriel preotului Ivan nu are nici o legătură cu creștinismul, acel „Crede și nu cerceta!“. Nu crezi că această întrebare, venită din partea unui seminarist, va induce în eroare și mai mult publicul neavizat în detalii religioase, îl va băga și mai mult în confuzie?
Această confuzie am observat-o inclusiv în trailer, unde am lăsat doar întrebarea puștiului, dar nu și răspunsul preotului. Și toată lumea a început să ne acuze că nu știm că acea replică nu există în Biblie. Noi știm foarte bine că nu există în Biblie. Însă, când am intrat în primul an de liceu la seminar, preotul Ivan și preoții de acolo ne încurajau să punem întrebări. Și era o provocare să găsim tot felul de întrebări. Se dezvoltase cumva, printre noi, kitul micului începător, care conținea un set de 7 întrebări. Inițial, mi-am dorit să le filmez pe toate 7, inclusiv răspunsurile lor. Dar din motive de durată a filmului – ajunsesem deja la 3 ore jumătate într-o primă fază -, a trebuit să renunț la 6 și să o las pe prima, care este o întrebare firească pe care am avut-o atât eu, cât și alți colegi ai mei, care veniseră pentru prima dată într-un seminar teologic, nu aveau o pregătire teologică sau părinții nu îi duseseră la biserică. Nici pe mine nu m-au dus la biserică.

Când am filmat momentul cu scrisorile, am făcut-o pentru că m-am gândit că, mai târziu, când voi povesti cuiva câte scrisori am avut, nu o să ne creadă nimeni.

Nu citiseră nici Biblia?
Nu citiseră nici Biblia. Era, atunci, Mica Biblie, pe care trebuia să o citești pentru admitere, dar care era un fel de sumar pentru copii față de Biblia reală, în nici un caz nu parcurseserăm Biblia, pe care am studiat-o ulterior, în timpul seminarului. Și, chiar dacă am fi parcurs-o, cu mintea de copil de 14 ani, cel mai probabil am fi scăpat această sintagmă pseudo creștină. În schimb, era o chestie transmisă din gură în gură, ușor de memorat. Și a fost una dintre întrebările pe care le-am pus, iar replica din film este chiar răspunsul oficial al profesorului care ne-a explicat exact cum stau lucrurile: respectiv, că nu apare în Biblie și că unii o folosesc când le convine lor ca să zică ceva despre biserică. Chiar și-așa, iar asta m-a surprins, ne-a făcut acel desen pe tablă, care apare în film, cum poate fi reprezentată întrebarea și care este răspunsul cel mai potrivit.

Citeşte şi:  Bogdan Dumitrache: „Personajul Tudor nu este despre puncte tari şi puncte slabe, este despre un moment în care un om se face ţăndări“

La finalul filmului, apare o înregistrare video. A fost filmată de tine, când erai la seminar?
Da, cu o cameră VHS. Tatăl meu are un studio foto în Piatra Neamț și, în perioada aia, erau la modă camerele Panasonic M7 cu casetă VHS. Se mai întâmpla să-mi dea camera pentru că eu făceam parte din corul seminarului și când mergeam în turnee, filmam corul. La vremea respectivă, era ceva exotic să ai o cameră de filmat, chiar și profesorii se înghesuiau, aveam ore întregi de filmări din seminar. Când am filmat momentul cu scrisorile, am făcut-o pentru că m-am gândit că, mai târziu, când voi povesti cuiva câte scrisori am avut, nu o să ne creadă nimeni. Pur și simplu de distracție. În nici un caz nu m-am gândit că două decenii mai târziu, o să devin regizor și o să folosesc acele imagini ca să autentific faptul că filmul este bazat pe o întâmplare adevărată.

Credința oamenilor este o chestie personală, și nu de domeniul publicului, iar răspunsul este între mine și El.

Ești singurul cu pregătire teologică din echipa filmului. Ai consultat și alți teologi?
Da, m-am mai consultat și cu alți teologi. Unii dintre ei sunt foști colegi ai mei, care acum activează în domeniu, sunt doctori în teologie. Pentru că eu, la un moment dat, am rupt legătura cu sistemul ăsta, multe lucruri ori le-am uitat, ori nu le stăpâneam, iar când intram în producție și ne loveam ba de detalii legate de scenariu, ba de decor, mă consultam ca să evit anumite erori. Vorbeam cu ei la telefon, știau că fac acest film, știau inclusiv povestea, doi dintre ei au citit chiar scenariul.

Crezi în Dumnezeu?
E o întrebare la care aleg să nu răspund public. Credința oamenilor este o chestie personală, și nu de domeniul publicului, iar răspunsul este între mine și El.

Foto: Cornel Lazia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *